Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale (30 ianuarie 1852 – 1912)

Ion Luca Caragiale (1852 – 1912) s-a născut la 30 ianuarie 1852 în satul Haimanale, azi Caragiale, de lângă Ploiești. Frații tatălui său Luca, Costache și Iorgu, erau actori, oameni de teatru, cunoscuți pentru activitatea lor plină de însuflețire în vederea creării unui teatru românesc și al unui repertoriu național. Viitorul dramaturg a urmat școala primară la Ploiești. Dupa absolvirea scolii primare, Ion Luca nu a mai putut urma decit 4 clase gimnaziale.


În 1870 când, la Ploiești s-a produs o mișcare revoluționară care, având la baza revolta maselor populare împotriva dinastiei, s-a prăbușit din cauza conducătorilor ei, demagogi liberali.

Debutul literar Caragiale și l-a făcut la vârsta de 21 ani (1873), începând să colaboreze la revista umoristică “Claponul” și “Calendarul claponului”. La “Ghimpele” și ”Claponul”, I.L.Caragiale s-a pregătit pentru viitoarea lui activitate de dramaturg și de prozator, de scriitor satiric.

 În acești ani l-a cunoscut pe M.Eminescu. L-a prețuit din prima clipă pe tânărul poet, despre care va scrie mai târziu articole clocotind de indignare împotriva celor vinovați de nefericirea lui (Ironie, Două note). Cu Eminescu, Caragiale a fost coleg de redacție la ziarul conservator “Timpul”, unde mai lucra și Ioan Slavici.



În noiembrie 1878 Caragiale citește la “Junimea” prima sa operă de proporții mai mari, comedia “O noapte furtunoasă”. Piesa a fost jucată în ianuarie 1879.
La 13 noiembrie 1884 se reprezintă pe scena Teatrului Național comedia “O scrisoare pierdută”, culme a creației dramatice a lui I.L.Caragiale si a dramaturgiei noastre nationale. Dupa aceasta capodopera a teatrului romanesc, I.L.Caragiale scrie inca o comedie din viata micii burghezimi, D-ale carnavalului (1885) si drama Napasta (1890). In 1881 paraseste gazeta “Timpul”.
În 1885 este profesor la liceul particular Sf. Gheorghe. În 1888 ajunge pentru o scurtă vreme director al Teatrului Național din București.
În 1892 publică un volum de proză cuprizând nuvelele Păcat și O făclie de paști. Aceste 2 scrieri dovedesc marele său talent de prozator.
În iunie 1912 moare subit, în urma unui atac de inimă. Ion Luca Caragiale este, alături de Mihai Eminescu și Ion Creangă, unul dintre cei mai mari scriitori ai poporului nostru.

I.L.Caragiale a creat o operă cu particularități care o unicizează în contextul literaturii române, dar și universale, o operă în care se disting cu ușurință 3 universuri diferite: comic, tragic și fantastic.

Tragismul și fantasticul își pun pecetea asupra creației sale nuvelistice (O făclie de paști, Păcat, La hanul lui Mînjoală, Calul dracului, În vreme de război, Kir Ianulea, Abu Hassan), în timp ce nota comică se face simțită în Schițe (D-l Goe, Vizită, Telegrame, Bubico); comedii de moravuri și caracter (O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă, Conul Leonida față cu reacțiunea), Farsa (D-ale carnavalului).

În opera sa I.L.Caragiale și-a selectat eroii din numeroase medii: din familie și școală, din presă, din justiție, din lumea mondenă sau din viața politică.

Scriitor citadin, el pune să defileze în fata noastră burghezi modești și funcționari inferiori, dar și oameni bogați , sus-puși. Sunt evocate saloanele mondene, berăriile, agitația străzii, școala; sunt portretizați moftangii: avocați, profesori, preoți, învățători semiculți, toți alcătuind o lume extrem de pitorească a capitalei și a provinciei de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

24 ianuarie 1859

Unirea Principatelor Române cunoscută și ca Mica Unire reprezintă unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.
Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări Ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică.
După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.

În 1859 se realizează Unirea Principatelor Române sub Alexandru Ioan Cuza. Într-o dimineaţă - Nicolae Grigorescu îi relatează lui A. Vlahuţă - "ne vine vestea ca s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus şaua pe cal, şi fuga la târg. Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părţile. Îşi ieşeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de unire, se îmbrăţişau şi încingeau hora în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Da' unde mai stă cineva în casă? Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie."

Alexandru Ioan Cuza, înfăptuitorul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de moldoveni, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Cuza s-a născut la 20 martie 1820. A învăţat până în 1831 la Iaşi, unde a avut colegi pe câţiva dintre viitorii săi colaboratori, între ei Vasile Alecsandri. E trimis apoi la Paris, unde işi ia bacalaureatul în litere. S-a întors apoi în ţară şi a intrat în armată. S-a căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza în timpul evenimentelor din 1848 Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul "Petersburg" din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza; a reuşit apoi să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania. Cuza are ocazia să participe la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, dupa care se retrage în Bucovina. În timpul domnitorului Grigore Ghica s-a reîntors în ţară şi în perioada pregătirii Unirii indeplinea funcţia de pârcălab de Galaţi. Ca forma de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza şi-a dat demisia din funcţia de pârcălab. Patriot cu idei liberale, nu radicale însă, Cuza a fost acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova. În drum spre Constantinopol, delegaţia Moldovei s-a oprit şi la Bucureşti influenţând pe reprezentanţii Partidului National din adunarea electivă.

În ziua de 24 ianuarie 1859, Cuza a fost ales şi domn al Ţării Româneşti. Alegerea sa a produs în întreaga ţară o puternică explozie de entuziasm. Situaţia nou creată în cele două principate urma să facă obiectul discuţiilor Conferinţei Internaţionale de la Paris. Încă din aprilie 1859 Franţa, Rusia, Anglia, Prusia şi Sardinia au recunoscut dubla alegere. Poarta şi Austria au recunoscut în septembrie 1859, dar numai pe timpul domniei lui Cuza.

Focşanii - oraş prin excelenţă negustoresc - a trait cu intensitate frământările politice de la jumatatea veacului al XIX-lea. La acea epocă, focşanenii au constituit un veritabil puls al arterei Milcovului, semnalând gradul de continua intensificare a dorinţei de unitate a românilor. Despărţit în două - Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteni - de un braţ al Milcovului, oraşul întruchipa, în acea vreme, situaţia celor doua ţări vecine şi surori. Desfiinţarea hotarului de la Focşani echivala cu Unirea celor doua Principate şi crea premisele punerii temeliei statului naţional unitar român.

Entuziasmaţi de victoria obţinută de confraţii unionişti moldoveni, deputaţii munteni din Adunarea Electivă dau votul lor la 24 ianuarie 1859, aceluiași Alexandru Ioan Cuza, transpunând astfel, în fapt, peste prevederile Convenţiei de la Paris, dorinţa naţiunii române. În ziua de 5 februarie 1859, domnitorul Cuza a fost oaspetele oraşului Focşani. Mii de oameni i-au ieşit în cale în drumul dinspre Mărăşeşti, pe unde venea de la Iaşi. În cinstea Domnitorului, s-au ridicat pe şosea, pe uliţele pe unde trebuia sa treacă şi, în faţa curţii boierilor Dăscălescu, patru arcuri de triumf, impodobite cu verdeaţa şi infăşurate în pânză tricoloră.

Sute de felinare (850), improvizate în grabă, 150 ceaune şi 650 ulcele de tuci cu smoală, pacură (s-au consumat 30 vedre) şi seu (60 ocale) erau aşezate pe uliţe, pentru a se aprinde şi a lumina feeric oraşul. S-au mai ridicat în oraş, mai multe piramide, acoperite cu frunze de brad şi pe care ardeau lumânări şi felinare. După condica de cheltuieli, municipalitatea a cheltuit 6630 lei şi 32 parale, din care numai pentru artificii 1354 lei şi 20 parale. Mai în toate casele particulare, s-au arborat steaguri, s-au împodobit porţile cu verdeaţă şi la ferestre, toata noaptea au ars lumânările bucuriei obşteşti. "La apariţia Domnului, lumea a isbucnit în urale, două muzici miliare, una din Iaşi şi alta din Bucureşti, precum şi tarafe de lăutari, cântau Hora Unirii şi un imn al vremii 'Timpuri de Marire'. Valuri de flori s-au revărsat în calea Domnului, care s-a scoborât din diligenţă". Ajungând la hotar, unde era al doilea arc de triumf, Domnitorul s-a oprit, şi a chemat la el pe cei doi soldaţi care făceau de straja la hotar: un moldovean şi un muntean. Le-a spus ca sunt fraţi şi i-a pus să se îmbrăţişeze. Apoi a dat poruncă ca fiecare să meargă la cazarma lui şi să comunice comandirilor că de azi înainte şi pe vecii vecilor, Domnitorul Principatelor Unite, a ridicat gărzile de la hotarul dintre români, de la Focşani. De aici, însoţit de notabilitaţile oraşului şi de mulţimea de oameni, Cuza a mers până în centrul oraşului, unde au jucat cu toţii Hora Unirii. Noaptea, Domnitorul a fost găzduit de boierii Dăscăleşti, unde a doua zi a primit în audienţă multă lume, se zice şi pe Moş Ion Roată.

 La 11 decembrie 1861 a fost dată de domnitor proclamaţia prin care făcea cunoscut întregii naţiuni ca: "Unirea este îndeplinită. Naţionalitatea Română este întemeiată. Acest fapt mareţ, dorit la generaţiunile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldura de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile garante şi s-a înscris în datinile Naţiunilor. Dumnezeul părinţilor noştri a fost cu ţara, a fost cu noi. El a întărit silinţele noastre prin înţelepciunea poporului şi a condus Naţiunea către un falnic viitor. În zilele de 5 si 24 Ianuarie aţi depus toată a voastră încredere în Alesul naţiei, aţi întrunit speranţele voastre într-un singur Domn. Alesul vostru va da astazi o singură Românie. Vă iubiţi Patria, veţi şti a o întări. Să trăiască România!"

Bibliografie (surse):

1.www.google.ro

2. Vasile Efros, Chişinău

EMINESCU

EMINESCU

ZIUA CULTURII NAȚIONALE

”A fost odată ca-n povești...”

Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoșani sau Ipotești - d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.

• 1849, dec. 20. Dată prezumtivă a naşterii lui  Mihai Eminescu, trecută de poetul însuşi în registrul - album al Junimii. Este susţinută şi de Matei, fratele cel mai mic al poetului, ca fiind scrisă de către tatăl lor pe o veche psaltire. Fără acoperire documentară, data nu a fost acceptată de istoria literară. 

• 1849, dec. 24. Alta dată prezumtivă a naşterii lui  Mihai Eminescu, comunicată de Aglaia, sora poetului. 

• 1850, ian. 15. Se naşte la Botoşani Mihai, al şaptelea copil al familiei Eminovici. Data, consemnată în Registrul de naşteri şi botezuri pe anul 1850 al oraşului Botoşani, este singura cu acoperire documentară.

1812, febr. 10. Se naşte la Călineşti (Suceava) tatăl lui Mihai Eminescu,  Gheorghe Eminovici, fiul mai mare al dascălului din Călineşti, Vasile Eminovici şi al Ioanei Sărghei. Provenind dintr-o familie numeroasă şi nu prea înstărită, Gheorghe Eminovici părăseşte de timpuriu satul natal. Este, pe rând, scriitor de cancelarie la baronul Jean Mustaţă, apoi administrator al moşiei Dumbrăveni a boierului Balş, care îl ajută să obţină de la domnitorul Mihail Sturza titlul de sluger. în 1841 Eminovici este ridicat la rangul de căminar. Stabilitatea materială la care râvnea Eminovici ar fi putut fi în sfârşit obţinută prin cumpărarea, în 1847, a moşiei de la Ipoteşti, unde familia căminarului se va muta definitiv abia în 1857, o dată cu terminarea noii case. însă mare parte din veniturile moşiei vor fi folosite de Eminovici pentru a asigura fiilor săi studii liceale şi universitare, costisitoare chiar şi pentru o familie mai înstărită, aşa încât în 1878, Eminovici este nevoit să vândă Ipoteştii pentru a-şi plăti datoriile; rămânând ca administrator al noului proprietar până în 1884, anul morţii sale.  

• Crescut la tradiţie şi la Biblie, Eminovici a făcut toată viaţa eforturi să se „chivernisească” convins fiind ca fetele trebuie să aibă o dotă frumuşică, iar pe baieţi i-a îndrumat spre meserii practice.

1816. Se naşte la Joldeşti mama poetului, Raluca Iuraşcu, a treia fiică a stolnicului Vasile Iuraşcu şi a Paraschivei Iuraşcu. Se căsătoreşte în 1840 cu Gheorghe Eminovici, aducând o zestre destul de frumoasă, care părea să fie de bun augur pentru tânăra familie. Are unsprezece copii; pe şase dintre ei îi va pierde încă din timpul vieţii sale. Moare în 1876, la Ipoteşti.

Satul Ipoteşti a fost la început un grup de case pe răzeşia unui călugăr Ipatie, de unde şi numele de Ipoteşti. Casele erau aşezate într-o poiană în mijlocul pădurei. Călugărul Ipatie a dăruit răzeşia sa schitului Gorovei din judeţul Dorohoiu. Acest schit delega un călugăr care administra această moşie. Casa unde a locuit acel călugăr se mai găseşte şi astăzi, sigur refăcută de mai multe ori. Dr. Valeriu Târziu, Ipoteşti - monografie, ed. Nord-Cernăuţi, 1939

Naşterea şi copilăria lui Eminescu au intrat în mit. Ipoteştii, sunt priviţi din acest unghi, un spaţiu sacru [...] prin copilăria fabuloasă a poetului, dar mai ales, prin recreerea lui în universul imagistic eminescian.

Adăugaţi o legendă

Căci  îndrăgim Ipoteştii sugestionaţi de viziunea poeziei de care suntem marcaţi. Valentin Coşereanu, Ipoteşti Eminescu Ipoteşti, 2000.  

Familia cobora pe linie paternă din Transilvania de unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgești, obligațiilor militare și a persecuțiilor religioase. Unii autori au găsit rădăcini ale familiei Eminovici în satul Vad, din Țara Făgărașului, unde mai există și astăzi două familii Iminovici. Bunicii săi, Vasile și Ioana, trăiesc în Călineștii lui Cuparencu, nu departe de Suceava, comuna întemeiată de emigranții transilvăneni.

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu.

În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist.

La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.

Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling.

În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive.

În schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității.

Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.

Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului.

În 1 septembrie a fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași.

Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol.

În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină și de ce a luat drumul către țară.

În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia.

În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în spital prin intervenția agenției române din Berlin.

S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor.

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise și cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții neoficiale la ziarul local Curierul de lași, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate ședințele Junimii.

De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la București, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.

În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o listă bogată de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influența austriacă asupra românilor din principate.

În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880) la ziarul Timpul.

A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea.

Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul, etc.).

În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citește la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.

La București, în 23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de depresie, iar la 28 iunie, "boala" a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de psihoză maniaco-depresivă, nicidecum ceva incurabil.

Eminescu a fost un membru foarte activ al societății politico-literară Junimea, unde fusese invitat de criticul și omul politic Titu Maiorescu, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.

A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena.

Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902.

În 1924 casa, copilăriei lui Eminescu nelocuită ani de zile, ajunsese o ruină. În 1940 este inaugurat la Ipoteşti primul muzeu memorial, înfiinţat în casa reconstruită în 1934 pe acelaşi loc. Întrucât nu respecta structura originalului, casa-muzeu este dărâmată, iar în 1979 se inaugurează o alta, reconstruită pe vechea fundaţie a casei Eminoviceştilor.

Începând cu anul 2000, finisajul exterior şi interior al casei, mobilierul expus - parte original, parte provenind din a doua jumătate a secolului al XIX-lea - reînvie atmosfera celor treizeci de ani (1848-1878) în care familia poetului a locuit la Ipoteşti, în casa construită de căminar odată cu mutarea definitivă la moşia din sat.

BISERICUŢA FAMILIEI EMINOVICI 

Ca biserică filială este biserica din cătunul Ipoteşti cu hramul „Sfinţii Voievozi”. Această biserică a fost făcută pe locul şi cu ajutorul lui Ipatie şi Nicolae Isăcescu, care sint primii ctitori. Ea a fost făcută din lemn, dar putrezind lemnul, a fost făcută din vălătuci.

În celedin urmă prin ajutorul locuitorilor [...] s-a făcut biserica, ce se află astăzidin cărămidă pe temelie de piatră. Cultul Ortodox din Judeţul Botoşani - 1906.


surse:
www.eminescuipotesti.ro
www.mihaieminescu.eu
www.ro.wikipedia.org

GARDUL DE SÂRMĂ dintre României cu Republica Moldova

13.01.1990: La granița României cu RSS Moldovenească (ulterior Republica Moldova), este desființat gardul de sârmă ghimpată și sunt introduse facilități de trecere a frontierei.

Liderul moldovean, Voronin l-a amenințat cu închisoarea pe președintele raionului Ungheni, Ion Harea, în cazul în care autoritățile locale pun în practică decizia de înlăturare a gardului de sârmă ghimpată de la granița dintre România și Republica Moldova, informeaza site-ul Unimedia.md.

Potrivit agenției Deca-press, Voronin i-ar fi declarat lui Harea că "sârma ghimpată nu-i a voastră". "Dacă nu vă veți liniști, veți nimeri la pușcărie cu tot cu consiliul vostru", a adăugat liderul de la Chișinău.
În 2007, Consiliul raional Ungheni adopta o decizie privind scoaterea gardului de sârmă ghimpată din zona de frontieră a raionului Ungheni.
Autoritățile raionului Ungheni afirmă că doresc lichidarea gardului de sârmă ghimpată pe o distanță de circa 80 de kilometri din rațiuni economice.

17 decembrie 2009
Vlad Filat: "Este o ruşine să păstrăm sârma ghimpată la frontiera cu o ţară prietenă"

10 februarie 2010

Guvernul de la Chișinău a anunțat că procesul de scoatere a sârmei ghimpate de la frontiera cu România poate fi considerat început.
"În fiecare raion se va lucra în conformitate cu graficele și planurile interne. Purcedeți la lucru fără tăieri de panglici sau acțiuni de acest gen. Important este ca procesul să fie dus la bun sfârșit în timp util", a cerut premierul Vlad Filat.
Sârma ghimpată de la frontiera dintre România și Republica Moldova urmează să fie scoasa în 10 din cele 11 raioane deoarece în Leova deja s-a întâmplat acest lucru. În total, urmează să fie scoși 360 de kilometri de sârmă ghimpată.

10 ianuarie 1475 - Bătălia de la Podu Înalt

„Într-însul găsise poporul românesc cea mai deplină şi mai curată icoană a sufletului său: cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime, straşnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale, care i se par că vin printr-însul de aiurea şi de mai sus.” N. Iorga

Podul Înalt 1475 – Cea mai mare înfrângere din istoria Islamului

Asupra Moldovei pândeau nu numai otomanii, ci și tătarii din Hoarda de Aur. În anul 1469, o hoardă a tătarilor de pe Volga, condusă de Eminec, nepotul hanului cel mare, pornește o expediție de jaf în Moldova, atras de prosperitatea economică datorată măsurilor luate de Ștefan cel Mare. Cruzimea și tupeul nomazilor meritau pedepsite.... Ștefan strânge în grabă o oaste de curteni și răzeși din Țara de Sus (actuala Bucovina) și pornește după tătari. Aceștia au parte de ghinionul vieții lor, când sunt prinși în ziua de 20 august lângă Lipinti. Măcelul este înfiorător. Hoarda tătărască este masacrată, având mari pierderi în oameni, Eminec însuși este făcut prizonier de Ștefan. Hanul cel bătrân de pe Volga, tot nu înțelege cu cine are de a face, astfel încât își permite să-i trimită lui Ștefan o solie mânioasă de 100 de oameni (exact câți au murit la bătălia din Rimini!). Solie care are tupeul să-i ceară lui Ștefan nu doar eliberarea prizonierilor tătari ci și despăgubiri pentru pierderile suferite! Inconștiența și nesimțirea cererii sunt pedepsite pe loc. Ștefan cel Mare ordonă tragerea în țeapă a tuturor prizonierilor alături de 99 de tătari din solie. Fiul hanului este tăiat pe loc în bucăți. Supraviețuitorului i se taie nasul și urechile și este trimis călare înapoi la Hoarda de Aur să povestească hanului ultimele noutăți...

Turcii se dovedesc, la rândul lor, la fel de grei de cap... Cuceritorul Bizantului vedea în Moldova principalul obstacol în invadarea Europei. Ocuparea Moldovei permitea turcilor supunerea definitivă a Hoardei de Aur alături de consolidarea unei viitoare alianțe cu tătarii care i-ar fi ajutat pe otomani pe baza religiei comune. Nu în ultimul rând, sultanul vedea în bogatul voievodat românesc, o bază de operațiuni militare, un izvor de resurse economice și de luptători valoroși care puteau fi angajați ca mercenari de partea Semilunei. Precedente mai fuseseră (sultanul avea exemplul contingentelor sârbești și bulgărești care erau fortate să lupte de partea turcilor după căderea țărilor respective)... Un alt aspect politico-strategic care îl deranja la culme pe Mahomed, era încercarea continuă a lui Ștefan cel Mare de a sustrage Țara Românească de sub autoritatea Porții. Cu peste 150 ani înainte Unirii lui Mihai Viteazul, geniul militar al lui Ștefan încerca de fapt o unitate a Țărilor Române. Unitate a cărei valoare și importanță regională fuseseră subliniate chiar de sultanul Murad al II-lea. Toți acesti factori la care se adaugă refuzul marelui domnitor de a închina țara turcilor sau de a le plăti tribut, alimentează furia lui Mahomed. El, cuceritorul Constantinopolului nu putea fi refuzat de conducătorul unei țări mici situată la marginea Imperiului clădit prin jaf și sânge de generații de sultani turci.

"În zilele albe ale miezului iernii înaintau mulțimile negre, zecile de mii de dușmani, ieniceri, spahii și gloata, ca lupii flămânzi " - Nicolae Iorga

Într-un acces de furie, sultanul decide pe loc ca insolența lui Ștefan să fie pedepsită cât mai repede posibil, iar Moldova cea rebelă să ajungă pașalâc unde să domnească legea Profetului și bunul plac al turcilor. În acest scop, Mahomed trimite împotriva moldovenilor cele mai bune oști ale Imperiului. Temutele și încercatele trupe otomane călite în luptele cu durii albanezi ai lui Skanderbeg și comandate de eunucul Soliman Pașa, primesc ordinul să abandoneze pe moment asediul Krujei pentru a potopi Kara Bogdania (cum numeau turcii Moldova). Nucleului oastei care lupta cu albanezii i se alătura oastea Rumeliei, plus corpul personal de ieniceri de elita al sultanului, la care se adăuga 12.000 de valahi din Țara Românească trimis de turci să lupte contra voii lor cu frații moldoveni.

Mahomed al II-lea nu a precupețit niciun efort pentru a-l înfrânge pe Ștefan. Conform tuturor izvoarelor vremii scrise la Buda, Cracovia, Constantinopol, Veneția, corpul expediționar turcesc număra circa 120.000 de războnici, cărora li se adăugau alte zeci de mii de auxiliari. Amenințarea era deosebit de serioasă, Ștefan cel Mare, propulsat în rol de unic apărător al întregii creștinătăți se vede nevoit să ceară ajutor militar la curțile Europei. Primește în schimb laude și încurajări! În fața unui asemenea colos, Ștefan reușește totuși să strângă aproape 40.000 de oșteni moldavi cărora li se adaugă un contingent de secui de circa 5.000 de oameni. În calea urgiei musulmane, Ștefan cel Mare opune eficienta tactică a pârjolirii pământurilor, retragerii populației, otrăvirii fântânilor, astfel ca invadatorii să simtă colții demoralizatori ai foamei, setei și molimelor. Soliman Pașa vrea să termine treaba repede. Strateg iscusit, el își dă seama că un război de uzură nu i-ar aduce decât probleme. Turcul vrea o singură luptă în care să decidă soarta campaniei în favoarea sa. Convins că armata Semilunii va căuta orice prilej pentru a da încleștarea finală, Ștefan ordonă retragerea spre Vaslui. Acolo, Măria Sa alege o zonă strategică bună, situată într-un loc unde dealurile care înconjoară lunca Bârladului se apropiau între ele. Cum dealurile erau împădurite, turcii nu puteau să surprindă oastea Moldovei printr-un atac din flanc.

Apus de Semilună

În zorii zilei de 10 ianuarie, avangarda otomană zărea pentru prima dată oastea moldovenească printre aburii cețoși ai luncii Bârladului. Armata dușmană era deja slăbită de marșurile lungi peste care se adăuga lipsa alimentelor și a odihnei. Natura parcă-i ura la rândul său pe turci, deoarece cu câteva zile înainte de bătălie, vremea s-a încălzit, în consecință zăpezile începuseră să se topească transformând lunca într-o mlaștină vâscoasă în care se putea împotmoli și un șoarece. Conform cronicarului turc Kemal Pasa Zade, Ștefan a oprit înaintarea turcă trăgând în aceștia cu tunuri, bombarde și săgeți. Prinși în valea înconjurată de păduri, otomanii nu se pot replia să înconjoare pozițiile moldovenești din cauza copacilor și a terenului mlăștinos. Lupta se transformă într-un conflict de uzură, din care moldovenii ies avantajați datorită pozițiilor mai bune deținute de voievod. Același Kemal-Zade ne spune că în fața neputinței străpungerii liniilor moldovenești, Mihaloglu Ali-Bei, o curajoasă căpetenie otomană a organizat un "buluc" compus din ieniceri de elită "pentru al căror suflet bătălia era o plăcere", și s-a avântat în fruntea lor asupra moldovenilor.

Manevra albanezului turcit pare să reușească pe moment, ienicerii pătrunzând în rândurile moldovenilor. Lupta se transformă într-o încleștare cumplită. Cum orice bătălie are un moment critic, un punct de răscruce în care totul se poate răsturna, acesta este momentul maxim al luptei de la Podul Înalt. Conștient de acest lucru, sesizabil doar de strategii de geniu ai istoriei, Ștefan cel Mare pregătește atacul final dublat de un șiretlic eficient. Pentru a-i deruta și mai rău pe turci, Măria Sa ordonă ca sătenii plasați pe dealurile din față să facă un zgomot cât mai mare din trâmbițe, tobe și buciume. Turcii mușcă momeala crezând că vor fi atacați din flancul stâng, se regrupează și se pregătesc de aparare. Atunci, Ștefan cu grosul armatei cade ca un fulger în spatele turcilor retezându-le orice eventuală retragere. Furia moldovenilor nu cunoaște margini, masacrarea invadatorilor continuă cu frenezie. Totul se transforma încet, încet într-o masă amorfă în care urmașii dacilor liberi dezlănțuie asupra Semilunii un adevarat Armagheddon mobil făurit din ghioage, securi, coase, paloșe și lănci. Mândria sultanului, crema trupelor sale de ieniceri școliți în academii militare să devină ași ai iataganului, este zdrobită fără drept de replică.

Pierderile sunt uriașe. Nicăieri vreo armată musulmană nu mai fusese decimată în asemenea hal. Chiar cronicile turce afirma că atunci au fost tăiați 40.000 de vajnici ieniceri și spahii, o sumă enormă pentru oamenii acelor timpuri. Șocul psihologic s-a transmis într-o clipită. Văzând ce soartă crudă-i măcina pe cei mai buni războinici ai armatei, restul soldaților turci intră în panică și fug dezordonat. Încercările lui Soliman de a organiza o rezistență sunt sortite eșecului. Nimeni nu mai asculta de nimeni. "Niciodată o oaste turcească n-a mai suferit o astfel de înfrângere", bocea într-o cronică mama sultanului Mahomed Fatih. În timp ce cronicarul polonez, Jan Duglozs, contemporan cu marele Ștefan, scrie la rândul său: "Foarte puțini turci și-au putut găsi mântuirea prin fugă, căci, mulți s-au înecat în apa Siretului, chiar și aceia care au scăpat și au ajuns până la Dunăre, au fost uciși acolo de moldoveni care aveau cai mai iuți, sau au fost înecați". Cronica lui Kemal-Pașa-Zade este încă mai sumbră, turcul scriind despre trista soartă a turcilor după încheierea bătăliei. Aflam așadar, că otomanii au pierdut un număr de 40 de stindarde de luptă, un număr record în istoria Turciei. Ștefan cel Mare a tras în țeapă toți prizonierii turci, în afară de câteva pașale. Pentru a scăpa de numărul imens de cadavre turcești care, dacă s-ar fi descompus odată cu venirea primăverii, ar fi dezlanțuit molime asupra Moldovei, domnitorul ordona strângerea hoiturilor otomane în movile după care li s-a dat foc...

Victoria zdrobitoare are reverberații în întreaga lume. Cei mai fericiți sunt creștinii sârbi, bulgari, greci și armeni care gemeau sub asuprirea turcilor. Ștefan primește laude și aprecieri din Persia până la Papa Sixtus al IV-lea care trece peste deosebirile de rit religios și îl numește "Atletul lui Christos". Cronicile se întrec între ele în laude și mulțumiri la adresa domnitorului. Așa ne-a fost dat și nouă, românilor, să scriem o pagină importantă din Istoria Lumii și Europei!

ЄURO

ЄURO - 10 ani

La 01.01.2002 moneda euro a fost introdusă în 12 state membre ale Uniunii Europene.
Ulterior alte 5 state au adoptat moneda unică europeană. Moneda unică europeană îşi marchează cea de a zecea aniversare pe fondul unei puternice crize economice. După ce ani la rând adoptarea monedei unice a reprezentat un scop în sine în statele europene, 2011 a adus o schimbare de perspectivă dar şi o serie de eşecuri la care au contribuit mai mulţi factori. Visul european de a vedea continentul întregit financiar printr-o monedă unică a fost afectat în 2011 de criza datoriilor suverane, situaţia economică dificilă cu care s-au confruntat mai multe state europene şi refuzul Marii Britanii de a participa la fondul special de ajutor al FMI.

Nu puţine au fost însă vocile celor care nu credeau în moneda unică, euroscepticii, care susţineau că aceasta slăbeşte economia naţională, duce la o creştere artificială a preţurilor şi creează un sistem de legături economice între state aflate în dezechilibru.
Mărcile germane şi francii francezi s-au aflat printre primele monede naţionale europene care au fost înlocuite de moneda unică.
Cetăţenii din ţările zonei euro pot avea garanţia că Eurosistemul se angajează pe deplin să menţină stabilitatea preţurilor pe termen mediu la un nivel compatibil cu definiţia stabilităţii preţurilor: inferior, dar apropiat de 2%.
Procesul s-a desfăşurat fără probleme şi s-a încheiat cu succes în întreaga zonă euro până la finele lunii februarie 2002.
Alte cinci state membre au adoptat euro în ultimii ani.
În total, 17 state membre şi 332 de milioane de oameni utilizează în prezent această monedă, care a devenit un simbol al Europei.
Potrivit Băncii Central Europene, la jumătatea anului 2011 se aflau în circulaţie 14,2 miliarde de bancnote şi 95,6 miliarde de monede.
Zona EURO

Concepţia grafică a bancnotelor şi monedelor. În februarie 1996, Institutul Monetar European, precursorul BCE, a lansat un concurs privind grafica bancnotelor euro. Propunerile au fost evaluate de un juriu format din experţi independenţi în marketing, design şi istoria artei şi au făcut obiectul unui sondaj de opinie publică. Luând în considerare rezultatele combinate, Consiliul Institutului Monetar European a ales, în luna decembrie 1996, propunerea câştigătoare: o serie de elemente grafice bazate pe tema "Epocile şi stilurile Europei", prezentată de Robert Kalina, grafician de bancnote la banca centrală a Austriei, Oesterreichische Nationalbank, cu sediul la Viena. Spre deosebire de bancnotele euro, care sunt identice în toate ţările zonei euro, monedele au o faţă "europeană" şi o faţă "naţională".Acestea prezintă simbolurile ţărilor europene şi reflectă unitatea Uniunii Europene.
Producerea bancnotelor euro a început în luna iulie 1999 în 15 imprimerii din Uniunea Europeană. Un sistem comun de management al calităţii a asigurat aplicarea aceluiaşi standard pentru toate bancnotele euro. Până la 1 ianuarie 2002, un volum iniţial de 14,9 miliarde de bancnote - suficient pentru a acoperi suprafaţa a 15 000 de terenuri de fotbal - a fost tipărit pentru cele 12 ţări care formau zona euro la acea dată. Aproximativ 52 de miliarde de monede, cu o valoare totală de 15,75 miliarde EUR, au fost produse de 16 monetării europene, necesitând 250 000 de tone de metal.

Bancnote euro contrafăcute

Potrivit datelor Băncii Centrale Europene, la jumătatea anului 2011 se aflau în circulaţie 14,2 miliarde de bancnote şi 95,6 miliarde de monede, cu o valoare totală de 847 de miliarde EUR, respectiv, 22,8 miliarde EUR. Bancnota de 50 EUR a înregistrat cea mai mare pondere în ceea ce priveşte volumul (39,5%), în timp ce bancnota de 500 EUR a deţinut cea mai mare pondere în ceea ce priveşte valoarea (34,3%), fiind urmată îndeaproape de bancnota de 50 EUR (33%). În semestrul I din 2011 au fost retrase din circulaţie în total 295 553 de bancnote euro contrafăcute. Raportat la numărul de bancnote euro autentice aflate în circulaţie (în medie 13,8 miliarde în semestrul I 2011), volumul contrafacerilor rămâne foarte scăzut. Bancnotele de 50 EUR şi 20 EUR au fost cele care au înregistrat cel mai mare număr de contrafaceri.