10 ianuarie 1475 - Bătălia de la Podu Înalt

„Într-însul găsise poporul românesc cea mai deplină şi mai curată icoană a sufletului său: cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime, straşnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale, care i se par că vin printr-însul de aiurea şi de mai sus.” N. Iorga

Podul Înalt 1475 – Cea mai mare înfrângere din istoria Islamului

Asupra Moldovei pândeau nu numai otomanii, ci și tătarii din Hoarda de Aur. În anul 1469, o hoardă a tătarilor de pe Volga, condusă de Eminec, nepotul hanului cel mare, pornește o expediție de jaf în Moldova, atras de prosperitatea economică datorată măsurilor luate de Ștefan cel Mare. Cruzimea și tupeul nomazilor meritau pedepsite.... Ștefan strânge în grabă o oaste de curteni și răzeși din Țara de Sus (actuala Bucovina) și pornește după tătari. Aceștia au parte de ghinionul vieții lor, când sunt prinși în ziua de 20 august lângă Lipinti. Măcelul este înfiorător. Hoarda tătărască este masacrată, având mari pierderi în oameni, Eminec însuși este făcut prizonier de Ștefan. Hanul cel bătrân de pe Volga, tot nu înțelege cu cine are de a face, astfel încât își permite să-i trimită lui Ștefan o solie mânioasă de 100 de oameni (exact câți au murit la bătălia din Rimini!). Solie care are tupeul să-i ceară lui Ștefan nu doar eliberarea prizonierilor tătari ci și despăgubiri pentru pierderile suferite! Inconștiența și nesimțirea cererii sunt pedepsite pe loc. Ștefan cel Mare ordonă tragerea în țeapă a tuturor prizonierilor alături de 99 de tătari din solie. Fiul hanului este tăiat pe loc în bucăți. Supraviețuitorului i se taie nasul și urechile și este trimis călare înapoi la Hoarda de Aur să povestească hanului ultimele noutăți...

Turcii se dovedesc, la rândul lor, la fel de grei de cap... Cuceritorul Bizantului vedea în Moldova principalul obstacol în invadarea Europei. Ocuparea Moldovei permitea turcilor supunerea definitivă a Hoardei de Aur alături de consolidarea unei viitoare alianțe cu tătarii care i-ar fi ajutat pe otomani pe baza religiei comune. Nu în ultimul rând, sultanul vedea în bogatul voievodat românesc, o bază de operațiuni militare, un izvor de resurse economice și de luptători valoroși care puteau fi angajați ca mercenari de partea Semilunei. Precedente mai fuseseră (sultanul avea exemplul contingentelor sârbești și bulgărești care erau fortate să lupte de partea turcilor după căderea țărilor respective)... Un alt aspect politico-strategic care îl deranja la culme pe Mahomed, era încercarea continuă a lui Ștefan cel Mare de a sustrage Țara Românească de sub autoritatea Porții. Cu peste 150 ani înainte Unirii lui Mihai Viteazul, geniul militar al lui Ștefan încerca de fapt o unitate a Țărilor Române. Unitate a cărei valoare și importanță regională fuseseră subliniate chiar de sultanul Murad al II-lea. Toți acesti factori la care se adaugă refuzul marelui domnitor de a închina țara turcilor sau de a le plăti tribut, alimentează furia lui Mahomed. El, cuceritorul Constantinopolului nu putea fi refuzat de conducătorul unei țări mici situată la marginea Imperiului clădit prin jaf și sânge de generații de sultani turci.

"În zilele albe ale miezului iernii înaintau mulțimile negre, zecile de mii de dușmani, ieniceri, spahii și gloata, ca lupii flămânzi " - Nicolae Iorga

Într-un acces de furie, sultanul decide pe loc ca insolența lui Ștefan să fie pedepsită cât mai repede posibil, iar Moldova cea rebelă să ajungă pașalâc unde să domnească legea Profetului și bunul plac al turcilor. În acest scop, Mahomed trimite împotriva moldovenilor cele mai bune oști ale Imperiului. Temutele și încercatele trupe otomane călite în luptele cu durii albanezi ai lui Skanderbeg și comandate de eunucul Soliman Pașa, primesc ordinul să abandoneze pe moment asediul Krujei pentru a potopi Kara Bogdania (cum numeau turcii Moldova). Nucleului oastei care lupta cu albanezii i se alătura oastea Rumeliei, plus corpul personal de ieniceri de elita al sultanului, la care se adăuga 12.000 de valahi din Țara Românească trimis de turci să lupte contra voii lor cu frații moldoveni.

Mahomed al II-lea nu a precupețit niciun efort pentru a-l înfrânge pe Ștefan. Conform tuturor izvoarelor vremii scrise la Buda, Cracovia, Constantinopol, Veneția, corpul expediționar turcesc număra circa 120.000 de războnici, cărora li se adăugau alte zeci de mii de auxiliari. Amenințarea era deosebit de serioasă, Ștefan cel Mare, propulsat în rol de unic apărător al întregii creștinătăți se vede nevoit să ceară ajutor militar la curțile Europei. Primește în schimb laude și încurajări! În fața unui asemenea colos, Ștefan reușește totuși să strângă aproape 40.000 de oșteni moldavi cărora li se adaugă un contingent de secui de circa 5.000 de oameni. În calea urgiei musulmane, Ștefan cel Mare opune eficienta tactică a pârjolirii pământurilor, retragerii populației, otrăvirii fântânilor, astfel ca invadatorii să simtă colții demoralizatori ai foamei, setei și molimelor. Soliman Pașa vrea să termine treaba repede. Strateg iscusit, el își dă seama că un război de uzură nu i-ar aduce decât probleme. Turcul vrea o singură luptă în care să decidă soarta campaniei în favoarea sa. Convins că armata Semilunii va căuta orice prilej pentru a da încleștarea finală, Ștefan ordonă retragerea spre Vaslui. Acolo, Măria Sa alege o zonă strategică bună, situată într-un loc unde dealurile care înconjoară lunca Bârladului se apropiau între ele. Cum dealurile erau împădurite, turcii nu puteau să surprindă oastea Moldovei printr-un atac din flanc.

Apus de Semilună

În zorii zilei de 10 ianuarie, avangarda otomană zărea pentru prima dată oastea moldovenească printre aburii cețoși ai luncii Bârladului. Armata dușmană era deja slăbită de marșurile lungi peste care se adăuga lipsa alimentelor și a odihnei. Natura parcă-i ura la rândul său pe turci, deoarece cu câteva zile înainte de bătălie, vremea s-a încălzit, în consecință zăpezile începuseră să se topească transformând lunca într-o mlaștină vâscoasă în care se putea împotmoli și un șoarece. Conform cronicarului turc Kemal Pasa Zade, Ștefan a oprit înaintarea turcă trăgând în aceștia cu tunuri, bombarde și săgeți. Prinși în valea înconjurată de păduri, otomanii nu se pot replia să înconjoare pozițiile moldovenești din cauza copacilor și a terenului mlăștinos. Lupta se transformă într-un conflict de uzură, din care moldovenii ies avantajați datorită pozițiilor mai bune deținute de voievod. Același Kemal-Zade ne spune că în fața neputinței străpungerii liniilor moldovenești, Mihaloglu Ali-Bei, o curajoasă căpetenie otomană a organizat un "buluc" compus din ieniceri de elită "pentru al căror suflet bătălia era o plăcere", și s-a avântat în fruntea lor asupra moldovenilor.

Manevra albanezului turcit pare să reușească pe moment, ienicerii pătrunzând în rândurile moldovenilor. Lupta se transformă într-o încleștare cumplită. Cum orice bătălie are un moment critic, un punct de răscruce în care totul se poate răsturna, acesta este momentul maxim al luptei de la Podul Înalt. Conștient de acest lucru, sesizabil doar de strategii de geniu ai istoriei, Ștefan cel Mare pregătește atacul final dublat de un șiretlic eficient. Pentru a-i deruta și mai rău pe turci, Măria Sa ordonă ca sătenii plasați pe dealurile din față să facă un zgomot cât mai mare din trâmbițe, tobe și buciume. Turcii mușcă momeala crezând că vor fi atacați din flancul stâng, se regrupează și se pregătesc de aparare. Atunci, Ștefan cu grosul armatei cade ca un fulger în spatele turcilor retezându-le orice eventuală retragere. Furia moldovenilor nu cunoaște margini, masacrarea invadatorilor continuă cu frenezie. Totul se transforma încet, încet într-o masă amorfă în care urmașii dacilor liberi dezlănțuie asupra Semilunii un adevarat Armagheddon mobil făurit din ghioage, securi, coase, paloșe și lănci. Mândria sultanului, crema trupelor sale de ieniceri școliți în academii militare să devină ași ai iataganului, este zdrobită fără drept de replică.

Pierderile sunt uriașe. Nicăieri vreo armată musulmană nu mai fusese decimată în asemenea hal. Chiar cronicile turce afirma că atunci au fost tăiați 40.000 de vajnici ieniceri și spahii, o sumă enormă pentru oamenii acelor timpuri. Șocul psihologic s-a transmis într-o clipită. Văzând ce soartă crudă-i măcina pe cei mai buni războinici ai armatei, restul soldaților turci intră în panică și fug dezordonat. Încercările lui Soliman de a organiza o rezistență sunt sortite eșecului. Nimeni nu mai asculta de nimeni. "Niciodată o oaste turcească n-a mai suferit o astfel de înfrângere", bocea într-o cronică mama sultanului Mahomed Fatih. În timp ce cronicarul polonez, Jan Duglozs, contemporan cu marele Ștefan, scrie la rândul său: "Foarte puțini turci și-au putut găsi mântuirea prin fugă, căci, mulți s-au înecat în apa Siretului, chiar și aceia care au scăpat și au ajuns până la Dunăre, au fost uciși acolo de moldoveni care aveau cai mai iuți, sau au fost înecați". Cronica lui Kemal-Pașa-Zade este încă mai sumbră, turcul scriind despre trista soartă a turcilor după încheierea bătăliei. Aflam așadar, că otomanii au pierdut un număr de 40 de stindarde de luptă, un număr record în istoria Turciei. Ștefan cel Mare a tras în țeapă toți prizonierii turci, în afară de câteva pașale. Pentru a scăpa de numărul imens de cadavre turcești care, dacă s-ar fi descompus odată cu venirea primăverii, ar fi dezlanțuit molime asupra Moldovei, domnitorul ordona strângerea hoiturilor otomane în movile după care li s-a dat foc...

Victoria zdrobitoare are reverberații în întreaga lume. Cei mai fericiți sunt creștinii sârbi, bulgari, greci și armeni care gemeau sub asuprirea turcilor. Ștefan primește laude și aprecieri din Persia până la Papa Sixtus al IV-lea care trece peste deosebirile de rit religios și îl numește "Atletul lui Christos". Cronicile se întrec între ele în laude și mulțumiri la adresa domnitorului. Așa ne-a fost dat și nouă, românilor, să scriem o pagină importantă din Istoria Lumii și Europei!