Ion Luca Caragiale (30 ianuarie 1852 – 1912)
Ion Luca Caragiale (1852 – 1912) s-a născut la 30 ianuarie 1852 în satul Haimanale, azi Caragiale, de lângă Ploiești. Frații tatălui său Luca, Costache și Iorgu, erau actori, oameni de teatru, cunoscuți pentru activitatea lor plină de însuflețire în vederea creării unui teatru românesc și al unui repertoriu național. Viitorul dramaturg a urmat școala primară la Ploiești. Dupa absolvirea scolii primare, Ion Luca nu a mai putut urma decit 4 clase gimnaziale.
În 1870 când, la Ploiești s-a produs o mișcare revoluționară care, având la baza revolta maselor populare împotriva dinastiei, s-a prăbușit din cauza conducătorilor ei, demagogi liberali.
Debutul literar Caragiale și l-a făcut la vârsta de 21 ani (1873), începând să colaboreze la revista umoristică “Claponul” și “Calendarul claponului”. La “Ghimpele” și ”Claponul”, I.L.Caragiale s-a pregătit pentru viitoarea lui activitate de dramaturg și de prozator, de scriitor satiric.
În acești ani l-a cunoscut pe M.Eminescu. L-a prețuit din prima clipă pe tânărul poet, despre care va scrie mai târziu articole clocotind de indignare împotriva celor vinovați de nefericirea lui (Ironie, Două note). Cu Eminescu, Caragiale a fost coleg de redacție la ziarul conservator “Timpul”, unde mai lucra și Ioan Slavici.
În noiembrie 1878 Caragiale citește la “Junimea” prima sa operă de proporții mai mari, comedia “O noapte furtunoasă”. Piesa a fost jucată în ianuarie 1879.
La 13 noiembrie 1884 se reprezintă pe scena Teatrului Național comedia “O scrisoare pierdută”, culme a creației dramatice a lui I.L.Caragiale si a dramaturgiei noastre nationale. Dupa aceasta capodopera a teatrului romanesc, I.L.Caragiale scrie inca o comedie din viata micii burghezimi, D-ale carnavalului (1885) si drama Napasta (1890). In 1881 paraseste gazeta “Timpul”.
În 1885 este profesor la liceul particular Sf. Gheorghe. În 1888 ajunge pentru o scurtă vreme director al Teatrului Național din București.
În 1892 publică un volum de proză cuprizând nuvelele Păcat și O făclie de paști. Aceste 2 scrieri dovedesc marele său talent de prozator.
În iunie 1912 moare subit, în urma unui atac de inimă. Ion Luca Caragiale este, alături de Mihai Eminescu și Ion Creangă, unul dintre cei mai mari scriitori ai poporului nostru.
I.L.Caragiale a creat o operă cu particularități care o unicizează în contextul literaturii române, dar și universale, o operă în care se disting cu ușurință 3 universuri diferite: comic, tragic și fantastic.
Tragismul și fantasticul își pun pecetea asupra creației sale nuvelistice (O făclie de paști, Păcat, La hanul lui Mînjoală, Calul dracului, În vreme de război, Kir Ianulea, Abu Hassan), în timp ce nota comică se face simțită în Schițe (D-l Goe, Vizită, Telegrame, Bubico); comedii de moravuri și caracter (O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă, Conul Leonida față cu reacțiunea), Farsa (D-ale carnavalului).
În opera sa I.L.Caragiale și-a selectat eroii din numeroase medii: din familie și școală, din presă, din justiție, din lumea mondenă sau din viața politică.
Scriitor citadin, el pune să defileze în fata noastră burghezi modești și funcționari inferiori, dar și oameni bogați , sus-puși. Sunt evocate saloanele mondene, berăriile, agitația străzii, școala; sunt portretizați moftangii: avocați, profesori, preoți, învățători semiculți, toți alcătuind o lume extrem de pitorească a capitalei și a provinciei de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
În 1870 când, la Ploiești s-a produs o mișcare revoluționară care, având la baza revolta maselor populare împotriva dinastiei, s-a prăbușit din cauza conducătorilor ei, demagogi liberali.
Debutul literar Caragiale și l-a făcut la vârsta de 21 ani (1873), începând să colaboreze la revista umoristică “Claponul” și “Calendarul claponului”. La “Ghimpele” și ”Claponul”, I.L.Caragiale s-a pregătit pentru viitoarea lui activitate de dramaturg și de prozator, de scriitor satiric.
În acești ani l-a cunoscut pe M.Eminescu. L-a prețuit din prima clipă pe tânărul poet, despre care va scrie mai târziu articole clocotind de indignare împotriva celor vinovați de nefericirea lui (Ironie, Două note). Cu Eminescu, Caragiale a fost coleg de redacție la ziarul conservator “Timpul”, unde mai lucra și Ioan Slavici.
În noiembrie 1878 Caragiale citește la “Junimea” prima sa operă de proporții mai mari, comedia “O noapte furtunoasă”. Piesa a fost jucată în ianuarie 1879.
La 13 noiembrie 1884 se reprezintă pe scena Teatrului Național comedia “O scrisoare pierdută”, culme a creației dramatice a lui I.L.Caragiale si a dramaturgiei noastre nationale. Dupa aceasta capodopera a teatrului romanesc, I.L.Caragiale scrie inca o comedie din viata micii burghezimi, D-ale carnavalului (1885) si drama Napasta (1890). In 1881 paraseste gazeta “Timpul”.
În 1885 este profesor la liceul particular Sf. Gheorghe. În 1888 ajunge pentru o scurtă vreme director al Teatrului Național din București.
În 1892 publică un volum de proză cuprizând nuvelele Păcat și O făclie de paști. Aceste 2 scrieri dovedesc marele său talent de prozator.
În iunie 1912 moare subit, în urma unui atac de inimă. Ion Luca Caragiale este, alături de Mihai Eminescu și Ion Creangă, unul dintre cei mai mari scriitori ai poporului nostru.
I.L.Caragiale a creat o operă cu particularități care o unicizează în contextul literaturii române, dar și universale, o operă în care se disting cu ușurință 3 universuri diferite: comic, tragic și fantastic.
Tragismul și fantasticul își pun pecetea asupra creației sale nuvelistice (O făclie de paști, Păcat, La hanul lui Mînjoală, Calul dracului, În vreme de război, Kir Ianulea, Abu Hassan), în timp ce nota comică se face simțită în Schițe (D-l Goe, Vizită, Telegrame, Bubico); comedii de moravuri și caracter (O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă, Conul Leonida față cu reacțiunea), Farsa (D-ale carnavalului).
În opera sa I.L.Caragiale și-a selectat eroii din numeroase medii: din familie și școală, din presă, din justiție, din lumea mondenă sau din viața politică.
Scriitor citadin, el pune să defileze în fata noastră burghezi modești și funcționari inferiori, dar și oameni bogați , sus-puși. Sunt evocate saloanele mondene, berăriile, agitația străzii, școala; sunt portretizați moftangii: avocați, profesori, preoți, învățători semiculți, toți alcătuind o lume extrem de pitorească a capitalei și a provinciei de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu