Pe 8/21 februarie 1907, la Flamanzi în judetul Botosani a izbucnit ultima mare rascoala taraneasca din istoria Europei.
Taranii, saraci, obijduiti si tinuti in mizerie si analfabetism s-au inarmat cu furci si topoare. Au atacat casele arendasilor care stapaneau marile mosii, au atacat conace si au gonit pe carciumarii evrei din Botosani, fiindca erau de aceeasi etnie cu arendasii.
Răscoala a fost înfrântă de guvern, reprimarea ei de către armată soldându-se cu uciderea unei părți din populația rurală a țării. Principala cauză a fost nemulțumirea țăranilor legată de inechitatea deținerii pământurilor, aflat în mâinile a doar câtorva mari proprietari.
Rascoala s-a extins cu repeziciune de la un judet la altul, pana a cuprins intregul regat. Culmea desi a izbucnit in Moldova, cele mai violente lupte s-au dat in Oltenia. In luna martie era decretata stare de urgenta, de catre Guvern, iar armata a fost mobilizata, inclusiv rezervistii. In Oltenia in special, soldatii au deschis focul asupra taranilor care dadeau foc la conace. In luna iunie, revolta era deja inabusita.
Cifrele oficiale indicau un macel in toata regula. Au murit peste 11.000 de tarani iar inca 10.000 au fost arestati si condamnati ca si criminali la ani grei de ocna.
Dezastrul de la 1907, spun istoricii botosaneni putea fi prevenit printr-o banala semnatura pe niste acte de invoiala intre tarani si arendasii de la Flamanzi. Dealtfel un boier din Botosani, prevestise catastrofa, cu un an inainte, dar stradaniile sale de a dezamorsa conflictul au fost zadarnicite de minciuna si tradare, asa cum arata documentele vremii.
Situatia taranilor botosaneni, dar si a celor romani în general era precara. Dupau cum era descrisi si de scriitorii sau intelectualii vremii, Cosbuc, Vlahuta sau Spiru Haret, scot în evidenta mizeria traita de taran si abuzurile indurate. ” “Astazi situatia taranului este foarte trista. El nu mai are pamant sau nu are cat îi este de nevoie. De asemenea, nu are pasuni si, din pricina lipsei hotarniciilor, drumuri de iesire la mosii nu are, snvoielile sunt apssstoare, iar administratiunea publica nu-i i-a niciodata partea”, spunea Vasile Kogalniceanu în 1904. Totodata dupa împroprietarirea din 1864, boierii au ramas tot cu cele mai bune pamanturi, iar taranii aveau pamant prost si puţin . ”Taranul roman la 1907, era macinat de saracie si mizerie. Muncea mult pe nimic. Doar cumintenia il ţinea să nu se revolte. Marilor boieri le placea viaţa la oras, nu mai stateau pe moşii. Au dat in arenda pamanturile lor, unor profesionisti in ale arendasiei. Oamenii care vroiau sa scoata profit din agricultura. Luau si dadeau pe camata la tarani, iar indatoririle le fixau la niste cote inumane. Taranul trebuia sa munceasca intai pe mosia arendasului si apoi pe a sa. Putea rascumpara zilele de munca cu bani, care erau din ce in ce mai multi. Se ajungea si la 250-300%. Scopul arendasilor era sa faca profit si atat. Boierilor nu le pasa de ce fac arendasii, ca pamantul era dat”, spunea in 2005 istoricul botosanean Ionel Bejenaru. Cumintenia i-ar fi tinut pe mai departe în obijduire pe taranii romani. Si asta în conditiile in care indurau batai si umilinte dupa cum reiese din niste documente inedite gasite de istoricul Ionel Bejenariu. ”Se arata in aceste documente, nişte plangeri ale taranilor botosaneni, mai ales a celor din regiunea Flamanzi, care reclamau comportamentul oamenilor arendaşilor. Se vorbeşte de ţărani umiliti, de femei batute pe tarina, de copi luati abuziv la munca si adusi batuti si dezbracati”, spunea Ionel Bejenaru. Premonitiile prefectului Vasescu In 1906, marile mosii ale lui Mihalaki Sturdza de la Flamanzi, o regiune care batuse recordul la productia de porumb in anii 1904-1906, era disputata de doi arendasi evrei, doua personaje care aveau adevarate ”trusturi” arendaseşti,. Unul dintre acestia era renumitul Mochi Fische, arendas de orgine evreiasca venit din Bucovina austriaca si care deja avea in zona Moldovei arendate de la boieri 11 mosii, cu cateva sute de mii de hectare. Rivalul in afaceri pe mosia manoasa a Flamanziului era Berman Juster, cumnatul sau. Pentru a obtine sprijinul taranilor de pe mosie, omul arendasului Fischer, adminstratorul Gheorghe Constantinescu a promis oamenilor invoieli avantajoase, adica munca putina pe domeniile arendasului si contracte cu 25 de lei falcea de pamant si 15 lei falcea de imas. ”Pentru a obtine sprijinul taranilor, omul arendasului a promis tot ceea ce doreau sa auda taranii. Sunt documente in acest sens. In primul rand ca vor avea mai mult timp pentru a-si ara ogorasele. Dealtfel despagubirea pentru zilele de munca la care nu se prezentau era acceptabila. Oamenii au crezut si l-au sustinut pe Fischer”, povestea Ionel Bejenaru. Mochi Fischer castiga mosia Flamanzi pentru care trebuie sa plateasca in urma procesului cu Berman Juster o despagubire de un milion de lei, o suma uriasa in aceea perioada. ”Gandurile arendasului era departe de a-si tine promisiunea. Nu avea cum sa ofere avantaje taranilor, fiindca era un arendas profesionist, trebuia sa scoata profit din acele terenuri si mai ales sa acopere rascumpararea”, afirma Ionel Bejenariu. Prefectul Botosaniului, Jules Vasescu, din renumita familie boiereasca Vasescu, care avea mosii in comuna botosaneana Cotusca se afla la al doilea an in functie. Dealtfel Jules Vasescu, un om scolit la Paris, intuise in mod uimitor ce avea sa se intample. Primise plangeri de la tarani despre comportamentul administratorilor si vechililor, despre batai si umilinte, dar aflase in primul rand despre promisiunile facute de arendasul Fischer taranilor. ”Exista marturii ca prefectul Vasescu intuise ce avea sa se întâmple. Spunea apropiatilor, inca din 1906 ca dezastrul este aproape. Afirma deseori ca daca se porneste scânteia în randul taranilor, ”astia cuminti si supusi”, se va intinde in toata tara. Prefectul Vasescu a fost primul care a afirmat ca ”va muri multa lume daca nu se schimba lucrurile” si mai ales daca arendasii nu se tin de cuvant. Totodata prefectul Vasescu a precizat că taranului, mai bine nu-i promiti nimic, daca ii promiti si nu te tii de cuvant il starnesti”, povestea istoricul botosanean. Omul care a incercat sa previna macelul Imediat ce a auzit de promisiuni, prefectul a vizitat mosiile, a vorbit cu oamenii să le vadă starea de spirit şi ar fi încercat să-i facă pe arendaşi să lase deoparte abuzurile şi să se ţină de promisiuni. ”Plîngerea ţăranilor este justă lor şi este de dorit ca domnii arendaşi să o îndeplinească. Ei sunt vinovaţi şi numai ei pot remedia la asemenea stare de lucruri. Ba din contră, e de prevăzut că la primavară( n.r. în anul 1907) arendaşii nevoind a da pămînturi la locuitori, aceşti din urmă le vor lua singuri şi prin acest mijloc vor provoca o stare de lucruri îngrijorătoare pentru viitor. Din nenorocire, administraţia, din cauza insuficienţei legei, nu va putea preveni asemenea dezordine”, se plângea Ministerului de Interne, prefectul Văsescu, disperat să împiedice izbucnirea unei răscoale. Propriu-zis arendaşul Fischer, nu şi-a îndeplinit promisiunea imediat, iar taranii aştepatu rabdatori să semneze contractul cu arendaşul. În funcţie de acest contract ei ştiau câte zile vor avea de lucrat pe pământul lor, cât pământ pot lua de la arendaş, lucruri vitale pentru viaţa lor. ”Ţăranii erau dependenţi de aceste contracte. Fără ele nu ştiau câte zile pentru a-şi lucra propriile pământuri. În funcţia de asta îşi planificau lucrările agricole. Dacă lucrările erau planificate greşit sau nu se putea îndeplini, mureau de foame, ei şi familiile lor”, explica Bejenariu. A început şi anul 1907, iar arendaşul încă nu a încheiat contractele. Oamenii era neliniştiţi şi nemulţumiţi. ”Îndurau multe fără să se răscoale. Se plângeau doar preotului şi prefectului prin peniţa învăţătorilor din sat că mulţi erau analfabeţi. Putea să primească şi condiţii mai puţin avantajoase şi tot nu se răsculau. Dar lipsa învoielilor agricole a umplut paharul. Era vorba de supravieţuirea lor.”, adaugă istoricul botoşănean. Mai mult decât atât oamenii au început să îi ameninţe pe oamenii arendaşului. La 8 februarie 1907, 200 de ţărani din Flămânzi se duc la Primărie chemaţi de administratorul moşiei, Gheorghe Constantinescu în numele lui Mochi Fischer, pentru a încheia tocmelile. Administratorul nu vine. Ţăranii, care se adună tot mai mulţi se duc la secretarul Primăriei, numit în acte Ciornei, cumnat cu administratorul. În cele din urmă apare şi Constantinescu, care îi bate pe doi ţărani cu pumnii şi biciul şi îi ameninţă că ”vor sta 7 la o capră” şi că nu văd nicio învoială. Trei ţărani, mai săraci şi mai înverşunaţi, Dumitrache, Grigore Trifan şi Gheorge Zamfirescu îl prind pe administrator şi îl bat. ” Cu milă”, fiindcă Constantinescu ar fi primit doar câţiva pumni în cap şi două picioare în fund. Speriat administratorul anunţă Prefectura. Jules Văsescu se întâlneşte cu Mochi Fischer şi îl somează să încheie odată înţelegerile şi să nu mai stârnească pe ţărani. Merge şi el la Flămânzi şi îşi dă seama că nu este prea târziu pentru a dezamorsa conflictul, dacă arendaşul se ţine de cuvânt. ” Locuitorii au fost calmi şi respectuoşi, dar bine decişi a nu mai primi pe moşie pe administratorul Constantinescu, care îi maltratează, şi a nu rămîne fără pămînt de hrană. Am pus în vedere domnului Fischer că locuitorii cer îndeplinirea promisiunilor făcute de el anul trecut, fiind el responsabil de turburările actuale, fruct al imprudenţei de anul trecut”, se arată în raportul prefectului Văsescu Indiferenţa care a parafat dezastrul Prefectul face o vizită fulger şi la Frumuşica, unde un alt arendaş Avram Zaharia îşi bătea joc de ţărani şi nu încheiasi înţelegerile agricole. Acesta se lăuda că are la degetul cel mic, administraţia şi justiţia. A fost ameninţat cu judecata de prefect şi mai ales i-a cerut să înceteze bătăile şi umilinţele în rândul ţăranilor. Deşi prefectul dăduse termen final luna februarie pentru încheierea înţelegerilor cu ţăranii, nici la 28 februarie, acestea nu erau încheiate. ”Pe arendasii de pe aceste moşii îi interesa doar sa isi scoată acel milion de lei pierdut în proces. Sfidau pe toată lumea. Oamenii nu au mai rezistat. Simţeau ca daca nu îşi i-au singur pamântul, vor pieri de foame”, spunea Ionel Bejenariu. În februarie oamenii au atacat moşiile şi casele arendaşilor. Mochi Fischer speriat a fugit la Cernăuţi şi i-a lăsat pe oameni fără contractele semnate. Răscoala a aprins scânteia nemulţumirilor şi s-a extins din sat în sat în tot Vechiul Regat. Au fost mobilizaţi 140.000 de soldaţi care până la urmă au ucis 11.000 de ţărani din toată ţara. Când a auzit de începutul revoltei, prefectul Văsescu, ar fi exclamat neputincios ” De ce nu au vrut să mă asculte. Pentru o amărâtă de semnătură”. Nota noastra: Iata deci cum romanii au avut si ei holocaustul lor provocat dupa cum se vede, de lacomie si de tratamente inumane la care au fost supusi taranii romani pe mosiile arendasilor. Incidentul tragic, probabil tot s-ar fi intamplat, chiar si daca nationalitatea arendasilor ar fi fost cu totul alta. Si totusi nu a fost alta; arendasii erau evrei. Cei care urla astazi pe toate meridianele lumii cu ajutorul mass mediei despre atrocitatile indurate de ei uita sa pomeneasca si de suferintele provocate altor popoare de semenii lor.
Flămând şi gol, făr-adăpost,
Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,
Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut
Şi câine eu ţi-am fost!
Ciocoi pribeag, adus de vânt,
De ai cu iadul legământ
Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!
Răbdăm poveri, răbdăm nevoi
Şi ham de cai, şi jug de boi
Dar vrem pământ!
O coajă de mălai de ieri
De-o vezi la noi tu ne-o apuci.
Băieţii tu-n război ni-i duci,
Pe fete ni le ceri.
Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt:
Nici milă n-ai, nici crezământ!
Flămânzi copiii-n drum ne mor
Şi ne sfârşim de mila lor –
Dar toate le-am trăi uşor
De-ar fi pământ!
De-avem un cimitir în sat
Ni-l faceţi lan, noi, boi în jug.
Şi-n urma lacomului plug
Ies oase şi-i păcat!
Sunt oase dintr-al nostru os:
Dar ce vă pasă! Voi ne-aţi scos
Din case goi, în ger şi-n vânt,
Ne-aţi scos şi morţii din mormânt; –
O, pentru morţi şi-al lor prinos
Noi vrem pământ!
Şi-am vrea şi noi, şi noi să ştim
Că ni-or sta oasele-ntr-un loc,
Că nu-şi vor bate-ai voştri joc
De noi, dacă murim.
Orfani şi cei ce dragi ne sunt
De-ar vrea să plângă pe-un mormânt,
Ei n-or şti-n care şanţ zăcem,
Căci nici pentr-un mormânt n-avem
Pământ – şi noi creştini suntem!
Şi vrem pământ!
N-avem nici vreme de-nchinat.
Căci vremea ni-e în mâni la voi;
Avem un suflet încă-n noi
Şi parcă l-aţi uitat!
Aţi pus cu toţii jurământ
Să n-avem drepturi şi cuvânt;
Bătăi şi chinuri, când ţipăm,
Obezi şi lanţ când ne mişcăm,
Şi plumb când istoviţi strigăm
Că vrem pământ!
Voi ce-aveţi îngropat aici?
Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi
Noi mame şi surori şi fraţi!
În lături, venetici!
Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt;
Cu sânge cald l-am apărat,
Şi câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat –
Noi vrem pământ!
N-avem puteri şi chip de-acum
Să mai trăim cerşind mereu,
Că prea ne schingiuiesc cum vreu
Stăpâni luaţi din drum!
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!
Luna martie ar fi trebuit să fie luna de pomenire naţională a miilor de ţărani români jertfiţi de tagma asupritorilor şi exploatatorilor în frunte cu regele Carol I, străin de neam şi ţară.
