ISTORIA
MONEDEI NAȚIONALE
Leul
(plural: lei) este unitatea monetară a României (leu românesc) și a Republicii
Moldova (leu moldovenesc). Un leu este subdivizat în 100 bani (singular: ban).
Același
nume, însă tradus în limba bulgară (lev bulgar), este folosit pentru a desemna
moneda națională a Bulgariei. Levul este, însă, subdivizat în 100 stotinki
(singular: stotinka).
De la frumoasele monede greceşti şi romane – pe argintul cărora
se răsfăţau chipuri de zei sau de zeiţe – până la bancnotele de plastic care ne
foşnesc astăzi prin buzunare, s-a parcurs un drum foarte lung. Leul românesc are
deja 147 de ani.
Leul există ca monedă din 1867. La 19 ianuarie 1881 începea să
circule din mână-n mână prima bancnotă românească, cea de 20 de lei.
Pe teritoriul tarii noastre, primele semne monetare - ca bani de
metal, de bronz si argint - au fost batute cu peste 2.500 ani în urma.
Cea mai veche emisiune de monede cunoscută pe teritoriul
României a fost pusă în circulaţie prin anul 480 î.Hr. Este vorba despre frumoasa
drahmă de argint, emisă de cetatea Histria, reprezentând un vultur cu un delfin
în gheare – stema respectivului polis. Cântarind peste 8 gr argint, ele
reprezinta geneza primului sistem monetar autohton pe teritoriul României.
Şi celelalte oraşe pontice greceşti – Tomis, Callatis,
Dionysopolis – au bătut monede. Callatisul, de exemplu, a pus în circulaţie, în
secolul al III-lea î.Hr., stateri de aur şi tetradrahme de argint.
Geto-dacii foloseau bani macedoneni, emişi de Filip al II-lea,
de Alexandru Macedon şi de Lysimach, pentru ca, mai târziu, să înceapă să emită
monede proprii.
În secolul I Î.Hr. se bat vestiţii kosoni de aur. În toată această perioadă, în Dacia au pătruns şi monedele romane, în special denarul republican, iar după cucerirea romană, moneda oficială a dacilor a devenit denarul imperial de argint. Daco-romanii continuă să folosească monedele Imperiului Roman şi după retragerea aureliană din anul 271. Mai târziu, monedele bizantine sunt adoptate în spaţiul românesc, circulând secole de-a rândul.
În secolul I Î.Hr. se bat vestiţii kosoni de aur. În toată această perioadă, în Dacia au pătruns şi monedele romane, în special denarul republican, iar după cucerirea romană, moneda oficială a dacilor a devenit denarul imperial de argint. Daco-romanii continuă să folosească monedele Imperiului Roman şi după retragerea aureliană din anul 271. Mai târziu, monedele bizantine sunt adoptate în spaţiul românesc, circulând secole de-a rândul.
Cu timpul, monedele principale erau batute din argint si din
aur, iar cele marunte, divizionare, din bronz, arama, fier etc.
După întemeierea celor două Ţări Române în secolul al XIV-lea,
domnitorii acestora emit monede cu însemne heraldice şi cu simboluri ale
suveranităţii lor.
În Ţara Românească, primele monede (ducaţi şi dinari de argint
şi bani – moneda divizionară) sunt bătute de Vladislav Vlaicu, având pe ele
stema ţării, acvila cruciată. Câţiva ani mai târziu, Petru Muşat, domnul
Moldovei, face acelaşi lucru, punând în circulaţie groşi de argint.
Până în secolul al XV-lea, voievozii din ambele principate au
continuat să bată fără întrerupere monede. Mircea cel Bătrân a emis, în 1413,
un privilegiu prin care se permitea plata dărilor în patru feluri de monede:
ducaţi, fertuni, bani şi perperi. Pe unele monede emise de acest domn apare
efigia Mântuitorului Iisus Hristos, având ca model, probabil, monedele
bizantine, bulgăreşti şi sârbeşti, care circulau în epoca respectivă.
În secolele următoare, monetăriile din Moldova şi din Ţara
Românească au funcţionat cu mari întreruperi.
Despot Vodă a bătut, între 1561-1563, monede frumos lucrate.
Legenda spune că metalul destinat acestor bani a fost obţinut din topirea
candelelor şi a clopotelor din biserici. Demne de amintit sunt şi monedele de
aramă bătute, între 1572 şi 1574, de Ion Vodă cel Cumplit, având pe avers efigia
voievodului, iar pe revers, capul de zimbru, stema Moldovei. Mai târziu, în
secolul al XVII-lea, domnitorul Istrate Dabija bate monedă la Suceava, în
„bănăria” care exista acolo. în Ţara Românească, monetăria se numea „hereghie”.
Şi în Transilvania s-au emis monede, în special ducaţi de aur şi taleri, precum şi moneda
divizionară de aramă.
De-a lungul timpului, în Ţările Române au circulat şi o mulţime
de monede străine, dintre care mai importante sunt talerii turceşti, ruseşti
sau „nemţeşti”, galbenii ungureşti, austrieci sau „tătăreşti”, zloţii ungureşti
şi turceşti, carboavele ruseşti, zechinii (ţechinii) veneţieni etc. Unele
monede aveau nume interesante: şilingii suedezi erau numiţi „şalăi”, iar o
monedă turcească se numea „megidia”. în veacul al XVIII-lea, în Principate
circulau peste 100 de tipuri de monede străine.
Caderea Tarilor Române sub dominatie otomana, care a afectat
prin tributuri si numeroase alte obligatii economia lor, a dus la încetarea
baterii de moneda autohtona, piata fiind inundata de piese monetare turcesti si
altele straine. Din aceasta împrejurare avea sa se nasca însusi numele
viitoarei monede românesti - leul.
In secolele XVI-XVII, puterile comerciale ale Europei
intensifica comertul cu Imperiul otoman; astfel se revarsa pe piata Turciei si
a tarilor de sub dominatia ei, deci si a Tarilor Române, o mare cantitate de
moneda din Tarile de Jos; mai frecvent apare în circulatie talerul olandez,
moneda mare de argint de peste 27 grame, care avea pe o fata efigia unui leu
ridicat în doua picioare; de aceea se si numea Loventhaler, talerul-leu.
In Tarile Române, el a dominat circulatia monetara, alaturi de asprul turcesc, fiind cunoscut sub denumirea simpla de leu numit de români „leu” - pentru ca pe reversul său apărea figura unui leu rampant (ridicat în două labe)
In Tarile Române, el a dominat circulatia monetara, alaturi de asprul turcesc, fiind cunoscut sub denumirea simpla de leu numit de români „leu” - pentru ca pe reversul său apărea figura unui leu rampant (ridicat în două labe)
Această monedă a circulat până pe la 1750 şi a intrat atât de
bine în conştiinţa colectivă a românilor, încât a devenit o monedă de
referinţă. Chiar şi după dispariţia leului din circulaţie, preţurile au
continuat să fie calculate în această monedă până la 1867, când aveau să fie
bătuţi primii lei româneşti.
O alta denumire monetara, aceea generica de bani, tot istoria a
consacrat-o si tot din acele vremuri. Pe lânga taleri si aspri turcesti, în
secolele XVI-XVII circulau si dinari unguresti, care se mai numeau si bani,
având jumatate din valoarea asprului. Mai târziu, valoarea asprului si
dinarului-ban devine egala, iar populatia îi numeste pe ambii, simplu, bani.
Unele documente ale vremii mentioneaza vânzari de bunuri pe aspri-bani, iar
altele vorbesc doar de sume de bani. Astfel expresia româneasca generala a
valorilor monetare, a preturilor în bani, vine de acum trei-patru secole.
Pentru a aniversa 25 de ani de domnie, Constantin Brâncoveanu
bate, în 1713, o serie de monede jubiliare, din aur şi din argint.
Ele purtau pe avers efigia domnitorului cu numele său latinizat – Constantinus Bassaraba de Brankowan – şi erau practic nişte medalii, nefiind destinate circulaţiei efective. Turcii au fost extrem de iritaţi de acest gest, care avea să constituie, puţin timp mai târziu, unul dintre capetele de acuzare împotriva domnitorului român. Ei au afirmat totuşi că nu faptul de a fi bătut monedă i-a deranjat, ci existenţa efigiei domneşti, care l-ar fi jignit pe sultan. Acesta, în conformitate cu religia musulmană, nu-şi putea pune chipul pe bani.
Ele purtau pe avers efigia domnitorului cu numele său latinizat – Constantinus Bassaraba de Brankowan – şi erau practic nişte medalii, nefiind destinate circulaţiei efective. Turcii au fost extrem de iritaţi de acest gest, care avea să constituie, puţin timp mai târziu, unul dintre capetele de acuzare împotriva domnitorului român. Ei au afirmat totuşi că nu faptul de a fi bătut monedă i-a deranjat, ci existenţa efigiei domneşti, care l-ar fi jignit pe sultan. Acesta, în conformitate cu religia musulmană, nu-şi putea pune chipul pe bani.
Între 1771-1774, în Moldova şi în Muntenia au circulat monede de
bronz pe care figurau stemele celor două principate, alăturate sub o singură
coroană princiară. Ele fuseseră bătute şi puse în circulaţie de ruşi, la
iniţiativa împărătesei Ecaterina cea Mare.
Regulamentele Organice, adoptate în timpul ocupaţiei ruse în
cele două Principate (1829-1834), au încercat să rezolve şi problema monetară.
S-a stabilit ca monedele de circulaţie în Ţările Române să fie
galbenul austriac (din aur) şi sfanţul de argint. Acesta din urmă (în germană i
se spunea „zwanziger”) a rămas în amintirea noastră doar în expresia „nu mai am
nici un sfanţ!”. El valora 20 de creiţari („kreutzer”). În ciuda acestor
reforme, celelalte monede au continuat să circule nestingherite, iar preţurile
să fie socotite în… lei! Turcii şi ruşii se opuneau ca Ţările Române să aibă
monedă proprie. Mihail Sturdza şi Barbu Ştirbei au dorit să bată moneda, dar
intenţia lor nu a putut fi materializată.
Circulaţia haotică a monedelor străine şi frumoasa ficţiune a
leului sunt zugrăvite savuros de economistul francez Thibault Lefebure, călător
prin Ţara Românească în anii 1853 şi 1855. El scria: „În timpul cât am stat în
Valahia nu am putut găsi, cu toate cercetările făcute, nici un leu în
circulaţie si n-am văzut o para decât o singură dată. Zarafii păstrează leii şi
paralele în vitrinele lor, mai mult ca pe nişte curiozităţi decât pentru schimb.
Dar cu ajutorul acestei monede fictive, bancherii din Valahia s-au pus fa
adăpost, şi pe ei şi pe populaţia din Principate, de operaţiunile dezastruoase
pe care le face guvernul turc asupra monedelor. Interesul i-a făcut pe aceşti
argintari şireţi să realizeze unul dintre dezideratele anumitor economişti. Din
nefericire, ei exploatează acest procedeu în profitul lor cu o lăcomie atât de
mare, încât l-au făcut să devină o calamitate publică”.
Unirea Moldovei si Munteniei în anul 1859 si formarea ulterior a
statului modern român a avut ca un obiectiv fundamental modernizarea si
dezvoltarea economico-sociala a României, desfasurate printr-o serie de
reforme, în care au fost înlocuite vechile sisteme economice cu sisteme noi
moderne, adecvate progresului societatii românesti. Astfel, au fost reformele
agrare, reforma sistemului de credit, reforma sistemului monetar.
In domeniul monetar domnea anarhia si specula de monede,
împiedicând desfasurarea normala a productiei, a comertului. Nu exista o moneda
nationala; leul era doar unitate de calcul imaginara; pe piata româneasca, dupa
G. Zane, circulau peste 80 de monede straine
leul a devenit moneda naţională a Principatelor
Române, pe al căror teritoriu circulau până la acea dată în jur de 80 de monede
străine (napoleonul, galbenul austriac, ducatul olandez, piastrul, rubla sau
francul), cu variate valori si cursuri, creând foarte mari dificultati în
calcul, Zarafii, pretuitorii de bani, un fel de birouri de schimb de azi, erau
la mare cinste, ei cunoscând valorile diferitelor monede si stabilind
raporturile dintre ele.
Leul românesc era împartit în 40 parale si o para în 3 bani, iar
rolul subdiviziunilor îl jucau unele monede turcesti cu valoare apropiata.
Una din sarcinile urgente ale noului stat românesc era sa adopte
un sistem monetar national. Al. I. Cuza studiaza unele proiecte pentru a pune
ordine în circulatia monetara; se propunea ca moneda nationala sa fie
confectionata dupa sistemul monetar francez si sa poarte denumirea de romanat
pentru a marca noua etapa a emanciparii tarii; s-au batut chiar prototipurile
din argint si aur ale romanatului.
Încă din 1859, în încercarea de a crea o monedă națională,
Alexandru Ioan Cuza l-a însărcinat pe consulul francez la Iași, Victor Place,
să negocieze baterea unor monede românești la monetăria din Paris. Acestea
urmau să se numească „români”. Un român ar fi cântărit 5 grame de argint și ar
fi fost împărțit în 100 de „sutimi”, ca monedă divizionară. Ion Heliade
Rădulescu a propus numele de „romanat”, după modelul bizantin. Proiectul nu a
putut fi realizat.
În 1859, Victor Place, consulul francez la Iaşi a negociat, în
numele guvernului român, baterea unei monede naţionale care să aibă aceeaşi
valoare cu cea a francului francez. Denumirea primilor bani româneşti a stârnit
numeroase dezbateri, variantele luate în calcul fiind românul, după modelul
francez (francul), statul reuşind să obţină permisiunea unei bănci din Franţa
pentru creditarea primei emisiuni.
Ulterior s-a stabilit un alt nume, acela de romanat, care era
divizat în decime sau bani (a zecea partea dintr-un romanat) şi centime sau
bănişori (a suta parte dintr-un romanat). Proiectul nu a fost însă finalizat
deoarece "Napoleon III nu a sprijinit până la capăt emiterea unei monede
naţionale româneşti, deoarece nu dorea să provoace o reacţie ostilă a
Imperiului Otoman", se arată pe pagina BNR.
La 1860, s-a bătut totuși o monedă de bronz de 5 parale, dar
aceasta nu a circulat.
În 1864, după ce Cuza a impus regimul său autoritar, chestiunea a fost reluată și s-au bătut câteva monede de probă. Este vorba de piesele de „5 sutimi”, care aveau pe avers efigia domnului și inscripția Alecsandru Ioan I. Însă ele nu au fost puse în circulație niciodată. O astfel de monedă poate fi văzută la Muzeul Național de Istorie a României din București.
În 1864, după ce Cuza a impus regimul său autoritar, chestiunea a fost reluată și s-au bătut câteva monede de probă. Este vorba de piesele de „5 sutimi”, care aveau pe avers efigia domnului și inscripția Alecsandru Ioan I. Însă ele nu au fost puse în circulație niciodată. O astfel de monedă poate fi văzută la Muzeul Național de Istorie a României din București.
Introducerea
monedei românesti pe piata era dependenta de doua conditii: acordul Portii
Otomane si disponibilitatea unei cantitati de metal pretios, aur sau argint,
din care sa se confectioneze monedele. Problema consta în realizarea celor doua
conditii; pâna la urma, dupa diligente insistente, Poarta accepta ca România sa
bata moneda proprie, dar cere ca aceasta sa poarte efigia semilunii, semnul
dependentei de Imperiul otoman, ceea ce guvernul, care aspira la independenta,
nu putea accepta. A doua conditie, o cantitate de metal pretios la dispozitia
Ministerului de Finante pentru emisiunile de moneda, nu era realizabila, când
tara trecea printr-o mare si prelungita criza financiara.
Discuţiile au fost realuate în timpul domniei lui Carol I.
Denumirea de leu s-a ales pe fondul popularităţii thalerului olandez care avea
pe revers un leu ridicat pe două labe. Thalerul avea o largă circulaţie e
teritoriul Principatelor datorită relaţiilor comerciale dintre Imperiul Otoman
şi Vestul Europei
La jumătatea secolului al XVII-lea, notorietatea thalerului era
atât de mare încât în spaţiul balcanic acesta este confundat cu noţiunea de
monedă. Cu toate că a ieşit din circulaţie în jurul anului 1750, talerul de
argint intrase atât de bine în conştiinţa publică, încât românii au continuat
să calculeze preţurile în această monedă. De aceea s-a decis ca leul să devină
denumirea oficială a noii monede naţionale româneşti
Cu toate aceste împrejurari, la 22 aprilie 1867 se promulga
legea noului sistem monetar prin care s-a hotarât tipul de moneda nationala; ea
se numea leu, avea 100 de bani (şi nu în parale, ca până atunci), se baza pe
bimetalism, respectiv pe monede din argint si aur; un leu echivala cu un franc
francez; valoarea leului, etalonul lui, era reprezentata de 5 grame de argint
cu titlul de 850/1000 sau aur, 0,3226 g cu titlul de 900/1000. Legea prevedea
baterea monedelor din aur de 5, 10 si 20 lei si din argint de 50 bani, de 1 leu
si 2 lei; ca moneda marunta erau 1 ban, 2, 5 si 10 bani din arama. Astfel, noul
leu românesc avea o valoare mare: 1 kg de aur reprezentând 3 100 lei iar 1 kg
de argint 200 lei.
Pentru a ocoli pretenţiile turcilor, au fost puse în circulaţie
mai întâi monedele divizionare de 1, 2, 5 şi 10 bani (în 1867). Ele erau din
bronz şi au fost bătute la două monetării din Birmingham (Anglia).
În 1868, au fost emise primele monede româneşti de aur, cu
valoarea de 20 de lei (un „pol”), tirajul fiind simbolic (200 de bucăţi).
Dintre acestea, câteva zeci au fost zidite la temelia castelului Peleş, iar
altele au fost dăruite parlamentarilor, miniştrilor, unor diplomaţi străini,
guvernului turc, familiei Hohenzollern de la Sigmaringen şi unor capete
încoronate din Europa.
Un leu echivala cu un franc francez. Până la înfiinţarea
Monetăriei statului (1870), primele monede au fost bătute la Birmingham şi la
Bruxelles.
La acea vreme, cu un singur leu puteai cumpăra zece pâini, un
litru de vin costa 0,40 lei, kilogramul de carne costa 0,34 lei, iar kilogramul
de cartofi era 0,05 lei.
Forma, greutatea si dimensiunile monedelor de argint si aur
românesti erau identice cu cele ale tarilor occidentale ale Uniunii monetare
latine, formata în 1865; ca urmare, dupa cantitatea de metal, leul era egal ca
valoare cu francul francez, francul elvetian, francul belgian, lira italiana
etc.
Legea a rezolvat temporar si cele doua conditii ale baterii monedei: a prevazut ca pâna la emisiunea de moneda nationala, se declara legala circulatia în România a monedelor Uniunii latine, respectiv a francilor francezi, elvetieni, belgieni etc.; prin aceasta se asigura piata interna cu necesarul de moneda, adusa din exportul de marfuri, si ramânea fara obiect cererea Portii de a se bate pe moneda nationala semnul semilunii.
Legea a rezolvat temporar si cele doua conditii ale baterii monedei: a prevazut ca pâna la emisiunea de moneda nationala, se declara legala circulatia în România a monedelor Uniunii latine, respectiv a francilor francezi, elvetieni, belgieni etc.; prin aceasta se asigura piata interna cu necesarul de moneda, adusa din exportul de marfuri, si ramânea fara obiect cererea Portii de a se bate pe moneda nationala semnul semilunii.
La 3 martie 1870, se înfiinţează la Bucureşti Monetăria
Statului, care bate, în acelaşi an, moneda de argint de un leu şi pe cea de aur
de 20 lei. Punând în circulaţie aceşti bani, guvernul român „a ignorat complet
pretenţia otomană’ care se referea la existenţa pe monede a unui însemn al
suveranităţii turceşti. În anii următori, sistemul monetar românesc avea să fie
întregit cu piesa de argint de 50 de bani (numită „dupcă”, în Moldova, şi
„băncuţă”, în Muntenia) şi cele de doi şi, respectiv, de cinci lei.
Prezenţa efigiei suveranului pe monede este plină de
semnificaţii. Prima monedă românească cu efigia lui Carol I este polul de aur
din 1868, când domnul apare tânăr, fără barbă. Mai târziu, după 1879, gravorul
Kullrich a realizat nişte efigii foarte reuşite, devenite clasice şi care s-au
perpetuat pe unele monede până în 1901 (cea de cinci lei). Suveranul are un aer
maiestuos şi hotărât. Spre sfârşitul secolului, Carol I este înfăţişat mai în
vârstă de către gravorul Anton Scharff, iar după 1910, în efigiile realizate de
Tasset, suveranul apare bătrân, impunând respect, după o domnie neîntreruptă de
peste patru decenii.
Dacă monedele divizionare de bronz (banii) vor cunoaşte unele
modificări ale dimensiunii şi ale greutăţii lor, leii de argint au rămas
neschimbaţi, în cazul lor, variind numai gravurile de pe avers şi de pe revers.
În 1906, cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de domnie a regelui Carol I, s-au
bătut monede de unu şi de cinci tei, având pe o parte chipul său din tinereţe –
aşa cum arăta la venirea în ţară, iar pe cealaltă parte, efigia regelui
încărcat de ani. Cu această ocazie, au mai fost puse în circulaţie şi monede de
aur cu valoarea de 12½, 20, 25, 50 şi 100 de lei.
Schimbarea de statut a României şi aspiraţiile sale naţionale se
reflectă şi în legenda care înconjură efigia suveranului. Moneda de aur de 20
de lei din 1868, este prima şi singura unde Carol este numit „domnul
românilor”.
Această titulatură a supărat, în special, Austro-Ungaria şi
Rusia, pentru că a fost interpretată ca o veleitate de a deveni domn al tuturor
românilor, deci şi al celor din Transilvania şi din Basarabia. Pe monedele
ulterioare, efigia suveranului apare însoţită de legenda „Carol I, domnul
României” şi, după 1881, „Carol I, rege al României”. Prin greutatea,
dimensiunile şi puritatea argintului, leii româneşti erau similari cu monedele
Uniunii Monetare Latine (Franţa, Italia, Elveţia şi Belgia), la care ţara
noastră s-a alăturat de facto.
Moneda noua s-a emis mai târziu, dupa obtinerea independentei,
de catre Banca Nationala a României creata în 1880. Aceasta a tiparit si bancnota
de 20 lei, 100 lei si 1.000 lei, cu acoperire în aurul din depozitul bancii, ea
avea asigurata convertibilitatea libera. Monedele straine au devenit valute cu
regim special. B.N.R. detinea astfel monopolul emisiunii monetare de la stat,
stabilea si controla circulatia monetara a tarii.
Prin noul sistem monetar, România era conectata la sistemele
moderne europene si pâna la primul razboi mondial din 1916 a avut una din cele
mai puternice monede ale continentului. Ca si francul francez si francul
elvetian, leul românesc se raporta astfel: 1 dolar = 5,18 lei, 1 marca germana
= 1,24 lei, 1 lira sterlina = 25,25 lei, toate aceste raporturi bazate pe
echivalenta metalului pretios pe care îl contineau.
In perioada de patru decenii pâna la 1914, acest tip de moneda a
fost cea mai puternica si a avut cea mai mare stabilitate din toata istoria
economica a tarii si probabil din toate vremurile.
Din dorinţa edificării unei monede naţionale sănătoase, statul
român s-a lovit de problema monedelor străine, care încă mai circulau pe
teritoriul ţării. În mai 1873, printr-un decret, ministrul de finanţe, Petru
Mavrogheni, scade sensibil cursul acestora, anunţând totodată că, începând cu
data de 1 decembrie a aceluiaşi an, monedele străine „nu vor mai fi primite la
casele publice pe nici un preţ”. La acea vreme, cele mai întâlnite erau rublele
ruseşti (o rublă de argint = 3,70 lei), sfanţii austrieci şi icusarii turceşti.
Problema a fost pentru moment rezolvată, dar războiul pentru independenţă o va
readuce în actualitate. La 1877, nu doar trupele ruseşti imperiale au traversat
teritoriile româneşti, ci şi banii lor, aruncaţi pe piaţă cu un curs mai mare
decât cel real (o rublă valora acum patru lei). Din cauza acestei adevărate
invazii, leul românesc de argint a devenit tot mai rar pe piaţă, situaţie care
ameninţa să se perpetueze şi după război. A fost nevoie de măsura energică a
ministrului de finanţe Dimitrie Sturdza. în 1879, cei care aveau economii în
ruble au avut un mare şoc la un moment dat, când s-a anunţat devalorizarea
bruscă a rublei faţă de leu, revenindu-se la cursul normal: o rublă = 3,70 lei.
Totodată, copeicile (moneda divizionară rusească) şi-au pierdut
cursul legal. Păgubiţii s-au răzbunat imediat, poreclindu-l pe ministrul
finanţelor „Mitiţă roade ruble”. Un an mai târziu, rublele au fost retrase
definitiv, iar argintul obţinut prin topirea lor s-a folosit la baterea
monedelor de cinci lei.
Confruntat cu lipsa de numerar, cauzată de Războiul de
Independenţă, statul român a pus în circulaţie aşa-numitele „bilete ipotecare”,
cu scopul de a strânge noi fonduri pentru înzestrarea armatei. Legea din 12
iunie 1877 stipula: „Aceste bilete vor fi la purtător, ele vor avea curs
obligatoriu şi se vor primi în plată de toate casele publice. Ele se vor
retrage din circulaţie într-un timp determinat, când atunci li se vor socoti
zece la sută mai mult peste valoarea lor nominală”.
Au fost emise bilete de: 5, 10, 20, 50, 100 şi 500 de lei.
Acestea erau împodobite cu scene alegorice, în care predominau figurile de daci
şi de romani (ilustrând apartenenţa la latinitatea europeană şi idealul vechii
Dacii). Elementul de siguranţă era filigranul cu efigia împăratului Traian.
Acestea au fost primele bancnote româneşti. După 1880, BNR a aplicat un
supratipar roşu asupra biletelor ipotecare, ele fiind retrase în 1888 şi
distruse prin ardere.
Între timp, Banca Naţională pusese în circulaţie, în 1881, o
nouă emisiune de bancnote, dintre care cea mai mare valora 1000 de lei. Ele vor
rămâne practic neschimbate până prin anii 1906-1910. Cu o continuitate
remarcabilă, aceste bancnote se înscriau într-un stil coerent şi simetric.
Desenul lor conţinea alegorii cu trimitere la originea daco-romană a poporului
nostru şi la caracterul agrar-pastoral al civilizaţiei ţărăneşti. Aceste motive
aveau să fie reluate mereu pe bancnotele româneşti, până în 1947.
Interesant de stiut care era puterea de cumparare a monedei
nationale si în ce raport se afla cu veniturile populatiei. In acest scop, vom
prezenta un grup de preturi în lei, în 1877, 1900 si 1912, preturi medii de
detaliu pe kg, pe piata Capitalei.
Astfel, pâinea a evoluat de la 0,24 lei (1877) la 0,23 (1900) si
0,26 (1912), zaharul, de la 1,25 la 1,13, respectiv 0,95; orezul a scazut de la
0,65 la 0,50, urcând usor la 0,56; brânza de oi, de la 0,60, la 1,05, respectiv
1,48; carnea de porc a pornit de la 0,55, la 0,80, apoi 1,34; un litru de vin a
urcat de la 0,47 la 0,67, respectiv 0,90; tutunul, de la 12,15 a scazut la 10,
revenind la 12,50.
In 35 de ani, preturile la unele produse au crescut de doua-trei
ori, la altele s-au mentinut la acelasi nivel; moneda nu a cunoscut inflatie.
Care erau în aceasta perioada veniturile medii ale unor
categorii de salariati, reproduse dupa datele bugetelor de stat? In 1900, ca
salariu lunar un ministru primea 2 500 lei; un colonel, 800 lei; un capitan,
330 lei; un învatator la sat, 90 lei; la oras, 225 lei; un profesor de liceu cu
gradatie, dupa materia predata, între 950-420 lei. Se poate calcula, pe baza
preturilor, ce cantitati din bunurile mentionate puteau sa cumpere cu salariile
lunare diferitele categorii de functionari; cel mai prost se platea munca
taraneasca, cu 0,80-1,20 lei pe zi sau 20-30 lei pe luna.
A fost epoca cea mai europeană şi mai prestigioasă a leului
românesc, care a rămas o monedă stabilă şi puternică până la primul război
mondial
Cu anii 1914-1916 se încheie cea mai glorioasa epoca a monedei
românesti, careia i-a pus capat declansarea primului razboi mondial
deschizându-se alta de inflatie si instabilitate, de periferizare a leului în
sistemele monetare continentale.
În anul care a aruncat Europa în vâltoarea primului război
mondial – 1914 – leul românesc era o monedă deosebit de stabilă, iar resursele
de aur ale Băncii Naţionale sporiseră neîncetat. Anii războiului, cu
cheltuielile lor imense pentru înarmare, cu evacuarea tezaurului BNR la laşi şi
apoi în Rusia (de unde nu s-a întors nici până în ziua de azi), şi cu
dereglarea economică, au avut efecte dezastruoase asupra monedei noastre
naţionale, în 1919, după război, leul românesc se număra printre cele mai slabe
monede europene. Tot atunci, statul român a trebuit să rezolve problema
coroanelor austro-ungare şi a rublelor ruseşti care mai circulau încă în noile
provincii ale Regatului României Mari. Această situaţie a făcut ca moneda
românească să nu mai poată reveni niciodată la valoarea şi la prestigiul său
antebelic. Către sfârşitul deceniului al lll-lea, leul traversează o criză,
încheiată prin stabilizarea sa din februarie 1929.
Chipurile suveranilor care s-au succedat au rămas întipărite pe
aversul monedelor. Pe cele de 20 şi de 100 de lei – aur din 1922, efigia
regelui Ferdinand, încununat cu frunze de laur, aduce puţin cu cea a
împăratului francez Napoleon al III-lea. Chipul de copil al micului rege Mihai,
de pe monedele de 5 şi de 20 de lei, din 1930, va fi curând înlocuit cu cel al
tatălui său, Carol al II-lea. Efigia regelui Carol al II-lea avea să fie
executată, pe leii româneşti dintre 1930 şi 1940, de gravori talentaţi precum
Andre Lavrillier, Ion Jalea şi Haralambie Ionescu.
Leul cade în mâinile armatelor germane, odată cu Bucureştiul, la
6 decembrie 1916. Între 1917 şi 1918, nemţii tipăresc lei printr-o bancă cu
capital german: Banca Generală Română. Refugiat la Iaşi cu întreg Guvernul,
Ministerul de Finanţe emite la 1917 cea mai mică bancnotă din lume, recunoscută
ca atare şi de Cartea Recordurilor: bancnota de 10 bani, cu efigia Regelui
Ferdinand. Are dimensiunile de 27,5 X 38 de milimetri, ceea ce înseamnă că este
cât un timbru poştal.
Anii '30 au fost ani negri pentru leu, totul culminând cu marea
criză financiară. Crahul bursier de la New York (29 octombrie 1929) s-a
repercutat şi asupra leului. Am avut falimente răsunătoare: Banca Generală a
Ţării Româneşti, Banca Marmorosch Blank & Co, sau Banca Berkovitz.
Populaţia activă a României a fost afectată direct prin reduceri salariale
succesive: 10-23% în 1930, 15% în 1932, 10% în 1933.
În 1935, pe când era reporter la ziarul „Vremea", Geo Bogza
scria: „Sunt câteva zile de când, aşezat pe o margine de trotuar, am stat o
seară întreagă de vorbă cu unul din acei mici vânzători ambulanţi pe care
Oltenia îi trimite în fiecare vară Capitalei. «Câţi bani cheltuieşti pe
mâncare». «Şase lei pe zi». «Ce cumperi cu ei? » «Pâine. De trei lei dimineaţa
şi de trei lei seara». «O mănânci goală?» «Goală, cu apă». «Şi nu mănânci
niciodată mâncare?» «Mâncare niciodată. Numai pâine». «La prânz nu mănânci
mâncare?» «La prânz nu mănânc nimic».
Toate astea, dar mai ales pierderile din timpul Primului Război
Mondial au făcut ca leul să scadă mult comparativ cu francul francez: în 1920,
francul şi leul nu mai erau la paritate. Moneda franceză echivala cu 2,5 lei.
În 1922, preţurile crescuseră de 22 de ori faţă de nivelul la care erau în 1916.
După Marea Unire au fost unificate monedele româneşti şi cele
străine, care circulaseră în noile teritorii româneşti (corona austro-ungară în
Transilvania, rubla Romanov în Basarabia şi Lvovul în Bucovina). S-a făcut şi
paritatea cu leul german care a circulat în perioada ocupaţiei germane.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost retrase de
pe piaţă monedele de nichel pentru a fi utilizate în industria de armament. Au
fost înlocuite cu monede de zinc. Iar pe parcursul războiului leul a intrat
într-un nou proces de devalorizare. Sfârşitul anilor '40 sunt cei mai grei din
istoria leului.
Căderea regimului carlist, în septembrie 1940, a adus cu sine
retragerea şi topirea monedelor purtând chipul fostului rege. Este interesant
cum succesiunea evenimentelor politice interne se reflectă pe monedele
româneşti din epocă. Piesa de 250 de lei, din argint, primeşte, pe revers, o
discretă grilă legionară şi inscripţia „Totul pentru ţară” pe muchie.
Înlăturarea Gărzii de Fier de la putere, în ianuarie 1941, a dus la topirea
imediată a acestor monede, care practic nu fuseseră puse încă în circulaţie.
Intrarea României în război de partea Axei şi trecerea Prutului
pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord sunt ilustrate, numismatic,
pe reversul piesei de 500 de lei, din argint, din 1941. în centru este
înfăţişat Voievodul Ştefan cel Mare într-o atitudine pioasă, imagine înconjurată
de inscripţia: „Moldova lui Ştefan în veci a României”. Aversul monedei poartă
efigia Regelui Mihai, realizată de Ioana Bassarab într-o manieră modernă,
deosebit de reuşită.
Penuria de metal (în special nichel şi cupru), destinat
fabricării armamentului, are repercusiuni şi asupra baterii de monedă. între
anii 1941-1944, sunt emise monede din zinc, de 2, 5 şi 20 de lei, şi din fier
placat cu nichel, de 100 de lei. Totuşi, situaţia Băncii Naţionale este înfloritoare.
Petrolul şi grânele livrate de români Germaniei erau plătite în aur şi aşa se
face că rezervele de metal preţios ale BNR au crescut considerabil în anii
războiului, de la 13,5 la 24,5 vagoane – aur.
Bancnotele de 500, 1000, 2000 şi de 5000 de lei din această
perioadă sunt elegante, decorate cu alegorii cu subiect agrar-pastoral,
continuându-le pe cele dinainte de 1940. Elementul de siguranţă constă de
obicei într-un filigran cu efigia împăratului Traian.
Aflată într-o situaţie dificilă şi obligată la despăgubiri
uriaşe de război, România, se confruntă, în 1946 şi, mai ales în 1947, cu o inflaţie
galopantă. În 1946, au fost emise bancnota de 5.000.000 de lei şi moneda de
100.000 de lei, acestea fiind însemnele monetare cu cel mai mare nominal din
istoria României.
Stabilizarea monetară din 15 august 1947 a pus capăt acestei
situaţii. Măsura a avut şi un pronunţat caracter politic, „anti-burghez”,
deoarece fiecare cetăţean a putut schimba în lei noi (1 leu nou = 20.000 de lei
vechi) doar o sumă limitată. Pe străzile oraşelor, se puteau vedea scene
desprinse parcă dintr-o piesă de teatru avangardist: saci plini cu bancnote
erau aruncaţi pur şi simplu la gunoi.
Monedele metalice bătute după 15 august 1947 (valori de 50 de
bani, 1, 2 şi 5 lei), sunt ceva mai conservatoare şi mai sobre decât
bancnotele. Moneda din aluminiu, de 5 lei, este ultima care poartă efigia
Majestăţii Sale Regele Mihai. În 1948, va fi printre primele monede retrase din
circulaţie şi topite.
La 26 ianuarie 1952, se întreprinde o reformă monetară şi sunt
puse în circulaţie noi monede şi bancnote (1 leu nou = 20 lei vechi). Îşi fac
loc şi noutăţi de inspiraţie sovietică: piese de 3 bani (1952), de 15 bani
(1960), de 3 lei (1963) – valori fără nici o legătură cu tradiţia monetară
românească.
Apar pe bancnote muncitorii, ţăranii şi personajele istorice
care conveneau doctrinei comuniste: revoluţionarii avant la lettre Tudor
Vladimirescu (25 de lei) şi Nicolae Bălcescu (100 de lei). Pe revers: triumful
industrializării şi mecanizarea agriculturii.
Noile bancnote, puse în circulaţie după stabilizare, poartă
amprenta ideologiei comuniste, devenită oficială, şi prezintă inovaţii de inspiraţie
sovietică. De pildă, pe hârtia de 1000 de iei, apare bustul lui Tudor
Vladimirescu, menit să sugereze ideea de putere populară şi de revoluţie. Pe
bancnota de 100 de lei nu figurează nici un simbol monarhic. Poate de aceea,
această bancnotă va circula până în 1952.
Stilului alegoric şi bucolic al personajelor din lumea satelor,
înfăţişate tradiţional pe bancnotele româneşti, îi ia locul unul
„realist-socialist”, cu ţărani şi cu muncitori vânjoşi şi voluntari.
Sistemul economiei de piaţă este aspru criticat în tratate de
economie şi ironizat în „opere" literare.
În România comunistă, noii conducători au înlocuit efigiile
regale de pe monede, cu stema republicii (concepută în afara oricăror reguli
heraldice) şi cu simbolurile puterii „populare”: secera şi ciocanul, steaua în
cinci colţuri, nicovala, sondele şi tractorul.
Până în 1989, banii stagnează. În 1966 BNR umblă la designul
banilor şi îl introduce pe Alexandru Ioan Cuza pe „hârtia" de 50 de lei.
Bancnotele din perioada comunistă erau făcute pe o hârtie de o
calitate îndoielnică, de la fabrica Letea (Bacău).
După 1989, bancnotele româneşti nu au marcat, ca aspect, o
revenire la tradiţiile anterioare anului 1948, ci, mai degrabă, par a le
continua pe cele comuniste. Astfel, ele prezintă pe mai departe busturile sau
portretele unor personalităţi culturale (Eminescu, Brâncuşi, Iorga etc), care
le-au înlocuit pe cele politice (Vladimirescu, Bălcescu, Cuza). Nu se regăsesc
însă simboluri ale latinităţii, ale originii daco-romane şi ale tradiţiilor
ţărăneşti, care figuraseră neîntrerupt pe bancnotele româneşti emise între 1877
şi 1947.
Nici monedele
postrevoluţionare nu au legătură cu tradiţiile noastre antebelice, ca aspect şi
ca simbolistică. Ele prezintă efigii de voievozi (Ştefan cel Mare, Mihai
Viteazul, Brâncoveanu şi Cuza), deşi niciodată, pe aversul leilor româneşti, nu
a figurat alt chip decât cel al suveranului din momentul respectiv (domn sau
rege). Revenirea la tradiţie s-a manifestat doar prin reinstituirea monedei de
20 de lei (tradiţionalul „pol” românesc) şi prin renunţarea ia valorile de 15
bani şi de 3 lei, de inspiraţie sovietică. Pentru prima dată, apar şi
bancnotele din plastic, mai rezistente decât cele din hârtie.
România a pus în circulaţie primele bancnote pe suport de
plastic (polimer) în 1999, bancnotele de 2.000 de lei emise cu ocazia eclipsei
totale de soare.
Până azi, România e singura ţară europeană care foloseşte bani din plastic. Asemenea bancnote se mai pot întâlni în Asia şi Australia. Cei de la BNR spun că bancnotele de plastic sunt mai rezistente şi mult mai greu de falsificat.
Până azi, România e singura ţară europeană care foloseşte bani din plastic. Asemenea bancnote se mai pot întâlni în Asia şi Australia. Cei de la BNR spun că bancnotele de plastic sunt mai rezistente şi mult mai greu de falsificat.
După 1990, moneda românească a cunoscut o inflaţie galopantă,
redusă treptat după anul 1998.
Redresarea economică şi stăvilirea inflaţiei fac posibilă, în 2005, denominarea leului, adică tăierea a patru zerouri, astfel încât 10.000 de lei devin 1 leu nou. Măsura adoptării leului “greu” intră în vigoare la 1 iulie 2005. Leii vechi vor circula în paralel cu cei noi până la sfârşitul anului 2006.
Redresarea economică şi stăvilirea inflaţiei fac posibilă, în 2005, denominarea leului, adică tăierea a patru zerouri, astfel încât 10.000 de lei devin 1 leu nou. Măsura adoptării leului “greu” intră în vigoare la 1 iulie 2005. Leii vechi vor circula în paralel cu cei noi până la sfârşitul anului 2006.
Surse: nadusita.ucoz.ru; istoriiregasite.wordpress.com; adevarul.ro; wikipedia.ro
Articol f. interesant, detaliat, folositor. Multumesc. Kanata
RăspundețiȘtergereMultumesc! Sper sa mai fie si altele la fel de interesante!
RăspundețiȘtergereColectionez de 5 ani monedele care au circulat pe teritoriul Romaniei, dar asta este cel mai interesant articol pe care l-am citit. Multumesc.
RăspundețiȘtergere