Răscoala Țărănească din 1907
Răscoala țărănească din 1907 a început în 21 februarie (8 februarie) 1907) în satul Flămânzi, Botoșani și s-a răspândit, în perioda următoare, în toată țara. Principala cauză a fost nemulțumirea țăranilor legată de inechitatea deținerii pământurilor, aflat în mâinile a doar câtorva mari proprietari.
Potrivit istoricului Dinu C. Giurescu, în anii în care recoltele au fost îmbelșugate (între 1902 și 1905), moșierii au crescut arenzile foarte mult astfel încât nemulțumirea țăranilor a crescut și ea ducând în cele din urmă în martie 1907 la răscoală. El arată că tulburările au început „în partea de miazănoapte a Moldovei, unde arendașii erau puternici”, și spune că numai trustul fraților Fischer, care deținea moșii și păduri totaliza 236.863 hectare, adică 2.368 kmp, ceea ce reprezenta aproape suprafața unui județ întreg, arendând la acea vreme circa 75% din pământul arabil din trei județe din Moldova (așa-numita "Fischerland").
Mochi Fischer, poseda cel mai mare trust arendășesc din țară, (avea în arendă 11 moșii), între care și moșia Flămânzi. Pe data de 1 septembrie 1906, Mochi Fischer reînnoi contractul de arendare pe care-l avea pentru moșia Flămânzi, cu mandatarul legal din România al boierului Mihalaki Sturdza pentru încă 7 ani, adică până în anul 1914. Un cumnat al lui Mochi Fischer, pe nume Berman Juster, care uneori era un asociat al său, de data aceasta încercând să-l concureze, smulgându-i moșia Flămânzi, se deplasă la Dieppe, unde oferindu-i lui Mihalaki Sturdza, o sumă de 60.000 lei peste valoarea contractului deja semnat, în România, de prepusul său, obținu de la acesta un alt contract de arendare. Mochi Fischer, supralicită, oferind alți 60.000 lei boierului Mihalaki Sturdza și garanția că în cazul pierderii unui eventual proces cu Berman Juster, el, Mochi Fischer, va suporta toate consecințele financiare. În final pe data de 20 ianuarie 1907, Mochi Fisher a avut câștig de cauză în Tribunal. Între timp, încheierea contractelor de subarendare cu țăranii, din cele 22 de sate care formau moșia Flămânzi, de care depindea viața acestora și a familiilor lor, erau suspendate, în așteptarea rezolvării disputei, din justiție. Mochi Fisher pretindea că procesul l-ar fi costat 1.000.000 de lei. Țăranii deși neorganizați formal, prin solidaritatea impusă de interesul comun, se aflau într-o înaltă stare de tensiune și alarmă. În satele moșiei Flămânzi se organizaseră pichete de țărani, care să împiedice pe agenții arendașului de a exercita presiuni asupra celor slabi de înger, în scopul spargerii solidarității cu privire la condițiile învoielilor ce urmau să se încheie.
În „Raportul către Prefectul Județului Botoșani al Inspectorului Comunal al Plășii Hârlău, care comunică rezultatele cercetărilor întreprinse în urma telegramei lui Gheorghe Gh. Constantinescu” se detaliază evenimentele ce au dus la izbucnirea răscoalei, precum și trupele trimise pentru a restabili ordinea: „În ziua de 4 februarie, Gheorghe Gh. Constantinescu (administratorul moșiei Flămânzi), s-a întâlnit la iarmarocul din Flămânzi cu mai mulți locuitori din comuna Frumușica, cărora le-a spus că pe ziua de 8 februarie să se adune în ograda administrației moșiei Flămânzi pentru a face cu ei învoielile agricole pentru vara anului curent.
În noaptea de 7-8 februarie, le-a făcut cunoscut prin vătăjei și feciori boierești a se aduna pe ziua de 8 februarie. În ziua de 8 februarie s-au adunat la Primăria comunei Flămânzi, de dimineață, 400-500 de locuitori și o parte din comuna Copălău și alte sate ce cad pe teritoriul moșiei Flămânzi cu anexele ei.
Țăranii, speriați că vor rămâne fără locuri de muncă, și, mai ales, fără mâncare, au început să se comporte violent. Mochi Fischer s-a speriat și a fugit la un prieten de-al său din Cernăuți, lăsându-i pe țărani fără contracte semnate. Teama de a-și pierde locul de muncă, împreună cu niște presupuși instigatori austro-ungari, a provocat răscoala țăranilor. Aceasta s-a răspândit în curând în întreaga Moldovă, mai multe proprietăți ale latifundiarilor fiind distruse, și numeroși arendași fiind uciși sau răniți. Guvernul conservator (Partidul Conservator) nu a putut face față situației, astfel încât liberalii lui Dimitrie Sturdza au preluat puterea.
La 18 martie a fost declarată starea de urgență, apoi mobilizarea generală, până la 29 martie, numărul recrutaților ajungând la 140 000. Armata română a deschis focul asupra țăranilor: aparent, 11 000 de țărani au fost omorâți și mai mult de 10 000 arestați.
Numărul victimelor nu este cunoscut, și nici măcar desfășurarea evenimentelor nu e clară, deoarece regele Carol I a ordonat distrugerea tuturor documentelor referitoare la aceste evenimente, astfel încât guvernul liberal să nu fie făcut răspunzător de un eventual guvern conservator.
Numărul de morți raportat de diplomații aflați în România la acea dată au fost, după cum urmează: între 3 000 și 5 000 (cifrele diplomaților austrieci) și între 10 000 și 20 000 (cifrele diplomaților francezi). Istoricii pun cifrele între 3 000 și 18 000, cea mai des întâlnită fiind aceea de 11 000 de victime.
Evenimentele au continuat să răsune în conștiința română, fiind subiectul unuia dintre cele mai bune romane interbelice, Răscoala, de Liviu Rebreanu, publicat în 1932. A fost de asemenea sursa de inspirație a numeroase tablouri ale lui Octav Băncilă, și al unei statui monumentale care încă mai poate fi văzută la București.
