duminică, 27 aprilie 2014

Cel mai bătrân om din lume

Un cizmar din Varanasi în nordul Indiei, susține că s-a născut în 1835 și că are 179 ani.
Mahashta Murasi este bărbatul pe care moartea l-a uitat fiind cel mai bătrân om din lume. 
Dacă este adevărat, Mahashta Murasi ar fi nu numai cel mai bătrân om din lume, dar și omul care a trăit cel mai mult din istorie. 
Actele de identitate ale bărbatului confirmă punctul de vedere al omului, dar vârsta nu a fost verificată de către un medic, pentru că ultimul care l-a vizitat a murit în 1971.
Potrivit presei de știri, cizmarul s-a născut în Bangalore la 6 ianuarie 1835 și apoi în 1903 s-a mutat la Varanasi, unde a lucrat până s-a retras la o vârstă înaintată de 122 ani. 
"Am trăit atât de mult, încât nepoții mei au murit cu mult timp în urmă", a spus Murasi. "Este ca și cum moartea m-ar fi uitat. Mi-am pierdut orice speranță...”



sursa: http://www.unionesarda.it



marți, 22 aprilie 2014

ISTORIA MONEDEI NATONALE

ISTORIA MONEDEI NAȚIONALE

Leul (plural: lei) este unitatea monetară a României (leu românesc) și a Republicii Moldova (leu moldovenesc). Un leu este subdivizat în 100 bani (singular: ban).
Același nume, însă tradus în limba bulgară (lev bulgar), este folosit pentru a desemna moneda națională a Bulgariei. Levul este, însă, subdivizat în 100 stotinki (singular: stotinka).


De la frumoasele monede greceşti şi romane – pe argintul cărora se răsfăţau chipuri de zei sau de zeiţe – până la bancnotele de plastic care ne foşnesc astăzi prin buzunare, s-a parcurs un drum foarte lung. Leul românesc are deja 147 de ani.
Leul există ca monedă din 1867. La 19 ianuarie 1881 începea să circule din mână-n mână prima bancnotă românească, cea de 20 de lei.
Pe teritoriul tarii noastre, primele semne monetare - ca bani de metal, de bronz si argint - au fost batute cu peste 2.500 ani în urma.
Cea mai veche emisiune de monede cunoscută pe teritoriul României a fost pusă în circulaţie prin anul 480 î.Hr. Este vorba despre frumoasa drahmă de argint, emisă de cetatea Histria, reprezentând un vultur cu un delfin în gheare – stema respectivului polis. Cântarind peste 8 gr argint, ele reprezinta geneza primului sistem monetar autohton pe teritoriul României.
Şi celelalte oraşe pontice greceşti – Tomis, Callatis, Dionysopolis – au bătut monede. Callatisul, de exemplu, a pus în circulaţie, în secolul al III-lea î.Hr., stateri de aur şi tetradrahme de argint.
Geto-dacii foloseau bani macedoneni, emişi de Filip al II-lea, de Alexandru Macedon şi de Lysimach, pentru ca, mai târziu, să înceapă să emită monede proprii.
În secolul I Î.Hr. se bat vestiţii kosoni de aur. În toată această perioadă, în Dacia au pătruns şi monedele romane, în special denarul republican, iar după cucerirea romană, moneda oficială a dacilor a devenit denarul imperial de argint. Daco-romanii continuă să folosească monedele Imperiului Roman şi după retragerea aureliană din anul 271. Mai târziu, monedele bizantine sunt adoptate în spaţiul românesc, circulând secole de-a rândul.
Cu timpul, monedele principale erau batute din argint si din aur, iar cele marunte, divizionare, din bronz, arama, fier etc.
După întemeierea celor două Ţări Române în secolul al XIV-lea, domnitorii acestora emit monede cu însemne heraldice şi cu simboluri ale suveranităţii lor.
În Ţara Românească, primele monede (ducaţi şi dinari de argint şi bani – moneda divizionară) sunt bătute de Vladislav Vlaicu, având pe ele stema ţării, acvila cruciată. Câţiva ani mai târziu, Petru Muşat, domnul Moldovei, face acelaşi lucru, punând în circulaţie groşi de argint.
Până în secolul al XV-lea, voievozii din ambele principate au continuat să bată fără întrerupere monede. Mircea cel Bătrân a emis, în 1413, un privilegiu prin care se permitea plata dărilor în patru feluri de monede: ducaţi, fertuni, bani şi perperi. Pe unele monede emise de acest domn apare efigia Mântuitorului Iisus Hristos, având ca model, probabil, monedele bizantine, bulgăreşti şi sârbeşti, care circulau în epoca respectivă.
În secolele următoare, monetăriile din Moldova şi din Ţara Românească au funcţionat cu mari întreruperi.
Despot Vodă a bătut, între 1561-1563, monede frumos lucrate. Legenda spune că metalul destinat acestor bani a fost obţinut din topirea candelelor şi a clopotelor din biserici. Demne de amintit sunt şi monedele de aramă bătute, între 1572 şi 1574, de Ion Vodă cel Cumplit, având pe avers efigia voievodului, iar pe revers, capul de zimbru, stema Moldovei. Mai târziu, în secolul al XVII-lea, domnitorul Istrate Dabija bate monedă la Suceava, în „bănăria” care exista acolo. în Ţara Românească, monetăria se numea „hereghie”.
Şi în Transilvania s-au emis monede, în special  ducaţi de aur şi taleri, precum şi moneda divizionară de aramă.
De-a lungul timpului, în Ţările Române au circulat şi o mulţime de monede străine, dintre care mai importante sunt talerii turceşti, ruseşti sau „nemţeşti”, galbenii ungureşti, austrieci sau „tătăreşti”, zloţii ungureşti şi turceşti, carboavele ruseşti, zechinii (ţechinii) veneţieni etc. Unele monede aveau nume interesante: şilingii suedezi erau numiţi „şalăi”, iar o monedă turcească se numea „megidia”. în veacul al XVIII-lea, în Principate circulau peste 100 de tipuri de monede străine.
Caderea Tarilor Române sub dominatie otomana, care a afectat prin tributuri si numeroase alte obligatii economia lor, a dus la încetarea baterii de moneda autohtona, piata fiind inundata de piese monetare turcesti si altele straine. Din aceasta împrejurare avea sa se nasca însusi numele viitoarei monede românesti - leul.
In secolele XVI-XVII, puterile comerciale ale Europei intensifica comertul cu Imperiul otoman; astfel se revarsa pe piata Turciei si a tarilor de sub dominatia ei, deci si a Tarilor Române, o mare cantitate de moneda din Tarile de Jos; mai frecvent apare în circulatie talerul olandez, moneda mare de argint de peste 27 grame, care avea pe o fata efigia unui leu ridicat în doua picioare; de aceea se si numea Loventhaler, talerul-leu.
In Tarile Române, el a dominat circulatia monetara, alaturi de asprul turcesc, fiind cunoscut sub denumirea simpla de leu numit de români „leu” - pentru ca pe reversul său apărea figura unui leu rampant (ridicat în două labe)
Această monedă a circulat până pe la 1750 şi a intrat atât de bine în conştiinţa colectivă a românilor, încât a devenit o monedă de referinţă. Chiar şi după dispariţia leului din circulaţie, preţurile au continuat să fie calculate în această monedă până la 1867, când aveau să fie bătuţi primii lei româneşti.
O alta denumire monetara, aceea generica de bani, tot istoria a consacrat-o si tot din acele vremuri. Pe lânga taleri si aspri turcesti, în secolele XVI-XVII circulau si dinari unguresti, care se mai numeau si bani, având jumatate din valoarea asprului. Mai târziu, valoarea asprului si dinarului-ban devine egala, iar populatia îi numeste pe ambii, simplu, bani. Unele documente ale vremii mentioneaza vânzari de bunuri pe aspri-bani, iar altele vorbesc doar de sume de bani. Astfel expresia româneasca generala a valorilor monetare, a preturilor în bani, vine de acum trei-patru secole.
Pentru a aniversa 25 de ani de domnie, Constantin Brâncoveanu bate, în 1713, o serie de monede jubiliare, din aur şi din argint.
Ele purtau pe avers efigia domnitorului cu numele său latinizat – Constantinus Bassaraba de Brankowan – şi erau practic nişte medalii, nefiind destinate circulaţiei efective. Turcii au fost extrem de iritaţi de acest gest, care avea să constituie, puţin timp mai târziu, unul dintre capetele de acuzare împotriva domnitorului român. Ei au afirmat totuşi că nu faptul de a fi bătut monedă i-a deranjat, ci existenţa efigiei domneşti, care l-ar fi jignit pe sultan. Acesta, în conformitate cu religia musulmană, nu-şi putea pune chipul pe bani.
Între 1771-1774, în Moldova şi în Muntenia au circulat monede de bronz pe care figurau stemele celor două principate, alăturate sub o singură coroană princiară. Ele fuseseră bătute şi puse în circulaţie de ruşi, la iniţiativa împărătesei Ecaterina cea Mare.
Regulamentele Organice, adoptate în timpul ocupaţiei ruse în cele două Principate (1829-1834), au încercat să rezolve şi problema monetară.
S-a stabilit ca monedele de circulaţie în Ţările Române să fie galbenul austriac (din aur) şi sfanţul de argint. Acesta din urmă (în germană i se spunea „zwanziger”) a rămas în amintirea noastră doar în expresia „nu mai am nici un sfanţ!”. El valora 20 de creiţari („kreutzer”). În ciuda acestor reforme, celelalte monede au continuat să circule nestingherite, iar preţurile să fie socotite în… lei! Turcii şi ruşii se opuneau ca Ţările Române să aibă monedă proprie. Mihail Sturdza şi Barbu Ştirbei au dorit să bată moneda, dar intenţia lor nu a putut fi materializată.
Circulaţia haotică a monedelor străine şi frumoasa ficţiune a leului sunt zugrăvite savuros de economistul francez Thibault Lefebure, călător prin Ţara Românească în anii 1853 şi 1855. El scria: „În timpul cât am stat în Valahia nu am putut găsi, cu toate cercetările făcute, nici un leu în circulaţie si n-am văzut o para decât o singură dată. Zarafii păstrează leii şi paralele în vitrinele lor, mai mult ca pe nişte curiozităţi decât pentru schimb. Dar cu ajutorul acestei monede fictive, bancherii din Valahia s-au pus fa adăpost, şi pe ei şi pe populaţia din Principate, de operaţiunile dezastruoase pe care le face guvernul turc asupra monedelor. Interesul i-a făcut pe aceşti argintari şireţi să realizeze unul dintre dezideratele anumitor economişti. Din nefericire, ei exploatează acest procedeu în profitul lor cu o lăcomie atât de mare, încât l-au făcut să devină o calamitate publică”.
Unirea Moldovei si Munteniei în anul 1859 si formarea ulterior a statului modern român a avut ca un obiectiv fundamental modernizarea si dezvoltarea economico-sociala a României, desfasurate printr-o serie de reforme, în care au fost înlocuite vechile sisteme economice cu sisteme noi moderne, adecvate progresului societatii românesti. Astfel, au fost reformele agrare, reforma sistemului de credit, reforma sistemului monetar.
In domeniul monetar domnea anarhia si specula de monede, împiedicând desfasurarea normala a productiei, a comertului. Nu exista o moneda nationala; leul era doar unitate de calcul imaginara; pe piata româneasca, dupa G. Zane, circulau peste 80 de monede straine leul a devenit moneda naţională a Principatelor Române, pe al căror teritoriu circulau până la acea dată în jur de 80 de monede străine (napoleonul, galbenul austriac, ducatul olandez, piastrul, rubla sau francul), cu variate valori si cursuri, creând foarte mari dificultati în calcul, Zarafii, pretuitorii de bani, un fel de birouri de schimb de azi, erau la mare cinste, ei cunoscând valorile diferitelor monede si stabilind raporturile dintre ele.
Leul românesc era împartit în 40 parale si o para în 3 bani, iar rolul subdiviziunilor îl jucau unele monede turcesti cu valoare apropiata.
Una din sarcinile urgente ale noului stat românesc era sa adopte un sistem monetar national. Al. I. Cuza studiaza unele proiecte pentru a pune ordine în circulatia monetara; se propunea ca moneda nationala sa fie confectionata dupa sistemul monetar francez si sa poarte denumirea de romanat pentru a marca noua etapa a emanciparii tarii; s-au batut chiar prototipurile din argint si aur ale romanatului.
Încă din 1859, în încercarea de a crea o monedă națională, Alexandru Ioan Cuza l-a însărcinat pe consulul francez la Iași, Victor Place, să negocieze baterea unor monede românești la monetăria din Paris. Acestea urmau să se numească „români”. Un român ar fi cântărit 5 grame de argint și ar fi fost împărțit în 100 de „sutimi”, ca monedă divizionară. Ion Heliade Rădulescu a propus numele de „romanat”, după modelul bizantin. Proiectul nu a putut fi realizat.
În 1859, Victor Place, consulul francez la Iaşi a negociat, în numele guvernului român, baterea unei monede naţionale care să aibă aceeaşi valoare cu cea a francului francez. Denumirea primilor bani româneşti a stârnit numeroase dezbateri, variantele luate în calcul fiind românul, după modelul francez (francul), statul reuşind să obţină permisiunea unei bănci din Franţa pentru creditarea primei emisiuni.
Ulterior s-a stabilit un alt nume, acela de romanat, care era divizat în decime sau bani (a zecea partea dintr-un romanat) şi centime sau bănişori (a suta parte dintr-un romanat). Proiectul nu a fost însă finalizat deoarece "Napoleon III nu a sprijinit până la capăt emiterea unei monede naţionale româneşti, deoarece nu dorea să provoace o reacţie ostilă a Imperiului Otoman", se arată pe pagina BNR.
La 1860, s-a bătut totuși o monedă de bronz de 5 parale, dar aceasta nu a circulat.
În 1864, după ce Cuza a impus regimul său autoritar, chestiunea a fost reluată și s-au bătut câteva monede de probă. Este vorba de piesele de „5 sutimi”, care aveau pe avers efigia domnului și inscripția Alecsandru Ioan I. Însă ele nu au fost puse în circulație niciodată. O astfel de monedă poate fi văzută la Muzeul Național de Istorie a României din București.
Introducerea monedei românesti pe piata era dependenta de doua conditii: acordul Portii Otomane si disponibilitatea unei cantitati de metal pretios, aur sau argint, din care sa se confectioneze monedele. Problema consta în realizarea celor doua conditii; pâna la urma, dupa diligente insistente, Poarta accepta ca România sa bata moneda proprie, dar cere ca aceasta sa poarte efigia semilunii, semnul dependentei de Imperiul otoman, ceea ce guvernul, care aspira la independenta, nu putea accepta. A doua conditie, o cantitate de metal pretios la dispozitia Ministerului de Finante pentru emisiunile de moneda, nu era realizabila, când tara trecea printr-o mare si prelungita criza financiara.
Discuţiile au fost realuate în timpul domniei lui Carol I. Denumirea de leu s-a ales pe fondul popularităţii thalerului olandez care avea pe revers un leu ridicat pe două labe. Thalerul avea o largă circulaţie e teritoriul Principatelor datorită relaţiilor comerciale dintre Imperiul Otoman şi Vestul Europei
La jumătatea secolului al XVII-lea, notorietatea thalerului era atât de mare încât în spaţiul balcanic acesta este confundat cu noţiunea de monedă. Cu toate că a ieşit din circulaţie în jurul anului 1750, talerul de argint intrase atât de bine în conştiinţa publică, încât românii au continuat să calculeze preţurile în această monedă. De aceea s-a decis ca leul să devină denumirea oficială a noii monede naţionale româneşti
Cu toate aceste împrejurari, la 22 aprilie 1867 se promulga legea noului sistem monetar prin care s-a hotarât tipul de moneda nationala; ea se numea leu, avea 100 de bani (şi nu în parale, ca până atunci), se baza pe bimetalism, respectiv pe monede din argint si aur; un leu echivala cu un franc francez; valoarea leului, etalonul lui, era reprezentata de 5 grame de argint cu titlul de 850/1000 sau aur, 0,3226 g cu titlul de 900/1000. Legea prevedea baterea monedelor din aur de 5, 10 si 20 lei si din argint de 50 bani, de 1 leu si 2 lei; ca moneda marunta erau 1 ban, 2, 5 si 10 bani din arama. Astfel, noul leu românesc avea o valoare mare: 1 kg de aur reprezentând 3 100 lei iar 1 kg de argint 200 lei.
Pentru a ocoli pretenţiile turcilor, au fost puse în circulaţie mai întâi monedele divizionare de 1, 2, 5 şi 10 bani (în 1867). Ele erau din bronz şi au fost bătute la două monetării din Birmingham (Anglia).
În 1868, au fost emise primele monede româneşti de aur, cu valoarea de 20 de lei (un „pol”), tirajul fiind simbolic (200 de bucăţi). Dintre acestea, câteva zeci au fost zidite la temelia castelului Peleş, iar altele au fost dăruite parlamentarilor, miniştrilor, unor diplomaţi străini, guvernului turc, familiei Hohenzollern de la Sigmaringen şi unor capete încoronate din Europa.
Un leu echivala cu un franc francez. Până la înfiinţarea Monetăriei statului (1870), primele monede au fost bătute la Birmingham şi la Bruxelles.
La acea vreme, cu un singur leu puteai cumpăra zece pâini, un litru de vin costa 0,40 lei, kilogramul de carne costa 0,34 lei, iar kilogramul de cartofi era 0,05 lei.
Forma, greutatea si dimensiunile monedelor de argint si aur românesti erau identice cu cele ale tarilor occidentale ale Uniunii monetare latine, formata în 1865; ca urmare, dupa cantitatea de metal, leul era egal ca valoare cu francul francez, francul elvetian, francul belgian, lira italiana etc.
Legea a rezolvat temporar si cele doua conditii ale baterii monedei: a prevazut ca pâna la emisiunea de moneda nationala, se declara legala circulatia în România a monedelor Uniunii latine, respectiv a francilor francezi, elvetieni, belgieni etc.; prin aceasta se asigura piata interna cu necesarul de moneda, adusa din exportul de marfuri, si ramânea fara obiect cererea Portii de a se bate pe moneda nationala semnul semilunii.
La 3 martie 1870, se înfiinţează la Bucureşti Monetăria Statului, care bate, în acelaşi an, moneda de argint de un leu şi pe cea de aur de 20 lei. Punând în circulaţie aceşti bani, guvernul român „a ignorat complet pretenţia otomană’ care se referea la existenţa pe monede a unui însemn al suveranităţii turceşti. În anii următori, sistemul monetar românesc avea să fie întregit cu piesa de argint de 50 de bani (numită „dupcă”, în Moldova, şi „băncuţă”, în Muntenia) şi cele de doi şi, respectiv, de cinci lei.
Prezenţa efigiei suveranului pe monede este plină de semnificaţii. Prima monedă românească cu efigia lui Carol I este polul de aur din 1868, când domnul apare tânăr, fără barbă. Mai târziu, după 1879, gravorul Kullrich a realizat nişte efigii foarte reuşite, devenite clasice şi care s-au perpetuat pe unele monede până în 1901 (cea de cinci lei). Suveranul are un aer maiestuos şi hotărât. Spre sfârşitul secolului, Carol I este înfăţişat mai în vârstă de către gravorul Anton Scharff, iar după 1910, în efigiile realizate de Tasset, suveranul apare bătrân, impunând respect, după o domnie neîntreruptă de peste patru decenii.
Dacă monedele divizionare de bronz (banii) vor cunoaşte unele modificări ale dimensiunii şi ale greutăţii lor, leii de argint au rămas neschimbaţi, în cazul lor, variind numai gravurile de pe avers şi de pe revers. În 1906, cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de domnie a regelui Carol I, s-au bătut monede de unu şi de cinci tei, având pe o parte chipul său din tinereţe – aşa cum arăta la venirea în ţară, iar pe cealaltă parte, efigia regelui încărcat de ani. Cu această ocazie, au mai fost puse în circulaţie şi monede de aur cu valoarea de 12½, 20, 25, 50 şi 100 de lei.
Schimbarea de statut a României şi aspiraţiile sale naţionale se reflectă şi în legenda care înconjură efigia suveranului. Moneda de aur de 20 de lei din 1868, este prima şi singura unde Carol este numit „domnul românilor”.
Această titulatură a supărat, în special, Austro-Ungaria şi Rusia, pentru că a fost interpretată ca o veleitate de a deveni domn al tuturor românilor, deci şi al celor din Transilvania şi din Basarabia. Pe monedele ulterioare, efigia suveranului apare însoţită de legenda „Carol I, domnul României” şi, după 1881, „Carol I, rege al României”. Prin greutatea, dimensiunile şi puritatea argintului, leii româneşti erau similari cu monedele Uniunii Monetare Latine (Franţa, Italia, Elveţia şi Belgia), la care ţara noastră s-a alăturat de facto.
Moneda noua s-a emis mai târziu, dupa obtinerea independentei, de catre Banca Nationala a României creata în 1880. Aceasta a tiparit si bancnota de 20 lei, 100 lei si 1.000 lei, cu acoperire în aurul din depozitul bancii, ea avea asigurata convertibilitatea libera. Monedele straine au devenit valute cu regim special. B.N.R. detinea astfel monopolul emisiunii monetare de la stat, stabilea si controla circulatia monetara a tarii.
Prin noul sistem monetar, România era conectata la sistemele moderne europene si pâna la primul razboi mondial din 1916 a avut una din cele mai puternice monede ale continentului. Ca si francul francez si francul elvetian, leul românesc se raporta astfel: 1 dolar = 5,18 lei, 1 marca germana = 1,24 lei, 1 lira sterlina = 25,25 lei, toate aceste raporturi bazate pe echivalenta metalului pretios pe care îl contineau.
In perioada de patru decenii pâna la 1914, acest tip de moneda a fost cea mai puternica si a avut cea mai mare stabilitate din toata istoria economica a tarii si probabil din toate vremurile.
Din dorinţa edificării unei monede naţionale sănătoase, statul român s-a lovit de problema monedelor străine, care încă mai circulau pe teritoriul ţării. În mai 1873, printr-un decret, ministrul de finanţe, Petru Mavrogheni, scade sensibil cursul acestora, anunţând totodată că, începând cu data de 1 decembrie a aceluiaşi an, monedele străine „nu vor mai fi primite la casele publice pe nici un preţ”. La acea vreme, cele mai întâlnite erau rublele ruseşti (o rublă de argint = 3,70 lei), sfanţii austrieci şi icusarii turceşti. Problema a fost pentru moment rezolvată, dar războiul pentru independenţă o va readuce în actualitate. La 1877, nu doar trupele ruseşti imperiale au traversat teritoriile româneşti, ci şi banii lor, aruncaţi pe piaţă cu un curs mai mare decât cel real (o rublă valora acum patru lei). Din cauza acestei adevărate invazii, leul românesc de argint a devenit tot mai rar pe piaţă, situaţie care ameninţa să se perpetueze şi după război. A fost nevoie de măsura energică a ministrului de finanţe Dimitrie Sturdza. în 1879, cei care aveau economii în ruble au avut un mare şoc la un moment dat, când s-a anunţat devalorizarea bruscă a rublei faţă de leu, revenindu-se la cursul normal: o rublă = 3,70 lei.
Totodată, copeicile (moneda divizionară rusească) şi-au pierdut cursul legal. Păgubiţii s-au răzbunat imediat, poreclindu-l pe ministrul finanţelor „Mitiţă roade ruble”. Un an mai târziu, rublele au fost retrase definitiv, iar argintul obţinut prin topirea lor s-a folosit la baterea monedelor de cinci lei.
Confruntat cu lipsa de numerar, cauzată de Războiul de Independenţă, statul român a pus în circulaţie aşa-numitele „bilete ipotecare”, cu scopul de a strânge noi fonduri pentru înzestrarea armatei. Legea din 12 iunie 1877 stipula: „Aceste bilete vor fi la purtător, ele vor avea curs obligatoriu şi se vor primi în plată de toate casele publice. Ele se vor retrage din circulaţie într-un timp determinat, când atunci li se vor socoti zece la sută mai mult peste valoarea lor nominală”.
Au fost emise bilete de: 5, 10, 20, 50, 100 şi 500 de lei. Acestea erau împodobite cu scene alegorice, în care predominau figurile de daci şi de romani (ilustrând apartenenţa la latinitatea europeană şi idealul vechii Dacii). Elementul de siguranţă era filigranul cu efigia împăratului Traian. Acestea au fost primele bancnote româneşti. După 1880, BNR a aplicat un supratipar roşu asupra biletelor ipotecare, ele fiind retrase în 1888 şi distruse prin ardere.
Între timp, Banca Naţională pusese în circulaţie, în 1881, o nouă emisiune de bancnote, dintre care cea mai mare valora 1000 de lei. Ele vor rămâne practic neschimbate până prin anii 1906-1910. Cu o continuitate remarcabilă, aceste bancnote se înscriau într-un stil coerent şi simetric. Desenul lor conţinea alegorii cu trimitere la originea daco-romană a poporului nostru şi la caracterul agrar-pastoral al civilizaţiei ţărăneşti. Aceste motive aveau să fie reluate mereu pe bancnotele româneşti, până în 1947.
Interesant de stiut care era puterea de cumparare a monedei nationale si în ce raport se afla cu veniturile populatiei. In acest scop, vom prezenta un grup de preturi în lei, în 1877, 1900 si 1912, preturi medii de detaliu pe kg, pe piata Capitalei.
Astfel, pâinea a evoluat de la 0,24 lei (1877) la 0,23 (1900) si 0,26 (1912), zaharul, de la 1,25 la 1,13, respectiv 0,95; orezul a scazut de la 0,65 la 0,50, urcând usor la 0,56; brânza de oi, de la 0,60, la 1,05, respectiv 1,48; carnea de porc a pornit de la 0,55, la 0,80, apoi 1,34; un litru de vin a urcat de la 0,47 la 0,67, respectiv 0,90; tutunul, de la 12,15 a scazut la 10, revenind la 12,50.
In 35 de ani, preturile la unele produse au crescut de doua-trei ori, la altele s-au mentinut la acelasi nivel; moneda nu a cunoscut inflatie.
Care erau în aceasta perioada veniturile medii ale unor categorii de salariati, reproduse dupa datele bugetelor de stat? In 1900, ca salariu lunar un ministru primea 2 500 lei; un colonel, 800 lei; un capitan, 330 lei; un învatator la sat, 90 lei; la oras, 225 lei; un profesor de liceu cu gradatie, dupa materia predata, între 950-420 lei. Se poate calcula, pe baza preturilor, ce cantitati din bunurile mentionate puteau sa cumpere cu salariile lunare diferitele categorii de functionari; cel mai prost se platea munca taraneasca, cu 0,80-1,20 lei pe zi sau 20-30 lei pe luna.
A fost epoca cea mai europeană şi mai prestigioasă a leului românesc, care a rămas o monedă stabilă şi puternică până la primul război mondial
Cu anii 1914-1916 se încheie cea mai glorioasa epoca a monedei românesti, careia i-a pus capat declansarea primului razboi mondial deschizându-se alta de inflatie si instabilitate, de periferizare a leului în sistemele monetare continentale.
În anul care a aruncat Europa în vâltoarea primului război mondial – 1914 – leul românesc era o monedă deosebit de stabilă, iar resursele de aur ale Băncii Naţionale sporiseră neîncetat. Anii războiului, cu cheltuielile lor imense pentru înarmare, cu evacuarea tezaurului BNR la laşi şi apoi în Rusia (de unde nu s-a întors nici până în ziua de azi), şi cu dereglarea economică, au avut efecte dezastruoase asupra monedei noastre naţionale, în 1919, după război, leul românesc se număra printre cele mai slabe monede europene. Tot atunci, statul român a trebuit să rezolve problema coroanelor austro-ungare şi a rublelor ruseşti care mai circulau încă în noile provincii ale Regatului României Mari. Această situaţie a făcut ca moneda românească să nu mai poată reveni niciodată la valoarea şi la prestigiul său antebelic. Către sfârşitul deceniului al lll-lea, leul traversează o criză, încheiată prin stabilizarea sa din februarie 1929.
Chipurile suveranilor care s-au succedat au rămas întipărite pe aversul monedelor. Pe cele de 20 şi de 100 de lei – aur din 1922, efigia regelui Ferdinand, încununat cu frunze de laur, aduce puţin cu cea a împăratului francez Napoleon al III-lea. Chipul de copil al micului rege Mihai, de pe monedele de 5 şi de 20 de lei, din 1930, va fi curând înlocuit cu cel al tatălui său, Carol al II-lea. Efigia regelui Carol al II-lea avea să fie executată, pe leii româneşti dintre 1930 şi 1940, de gravori talentaţi precum Andre Lavrillier, Ion Jalea şi Haralambie Ionescu.
Leul cade în mâinile armatelor germane, odată cu Bucureştiul, la 6 decembrie 1916. Între 1917 şi 1918, nemţii tipăresc lei printr-o bancă cu capital german: Banca Generală Română. Refugiat la Iaşi cu întreg Guvernul, Ministerul de Finanţe emite la 1917 cea mai mică bancnotă din lume, recunoscută ca atare şi de Cartea Recordurilor: bancnota de 10 bani, cu efigia Regelui Ferdinand. Are dimensiunile de 27,5 X 38 de milimetri, ceea ce înseamnă că este cât un timbru poştal.
Anii '30 au fost ani negri pentru leu, totul culminând cu marea criză financiară. Crahul bursier de la New York (29 octombrie 1929) s-a repercutat şi asupra leului. Am avut falimente răsunătoare: Banca Generală a Ţării Româneşti, Banca Marmorosch Blank & Co, sau Banca Berkovitz. Populaţia activă a României a fost afectată direct prin reduceri salariale succesive: 10-23% în 1930, 15% în 1932, 10% în 1933.
În 1935, pe când era reporter la ziarul „Vremea", Geo Bogza scria: „Sunt câteva zile de când, aşezat pe o margine de trotuar, am stat o seară întreagă de vorbă cu unul din acei mici vânzători ambulanţi pe care Oltenia îi trimite în fiecare vară Capitalei. «Câţi bani cheltuieşti pe mâncare». «Şase lei pe zi». «Ce cumperi cu ei? » «Pâine. De trei lei dimineaţa şi de trei lei seara». «O mănânci goală?» «Goală, cu apă». «Şi nu mănânci niciodată mâncare?» «Mâncare niciodată. Numai pâine». «La prânz nu mănânci mâncare?» «La prânz nu mănânc nimic».
Toate astea, dar mai ales pierderile din timpul Primului Război Mondial au făcut ca leul să scadă mult comparativ cu francul francez: în 1920, francul şi leul nu mai erau la paritate. Moneda franceză echivala cu 2,5 lei. În 1922, preţurile crescuseră de 22 de ori faţă de nivelul la care erau în 1916.
După Marea Unire au fost unificate monedele româneşti şi cele străine, care circulaseră în noile teritorii româneşti (corona austro-ungară în Transilvania, rubla Romanov în Basarabia şi Lvovul în Bucovina). S-a făcut şi paritatea cu leul german care a circulat în perioada ocupaţiei germane.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost retrase de pe piaţă monedele de nichel pentru a fi utilizate în industria de armament. Au fost înlocuite cu monede de zinc. Iar pe parcursul războiului leul a intrat într-un nou proces de devalorizare. Sfârşitul anilor '40 sunt cei mai grei din istoria leului.
Căderea regimului carlist, în septembrie 1940, a adus cu sine retragerea şi topirea monedelor purtând chipul fostului rege. Este interesant cum succesiunea evenimentelor politice interne se reflectă pe monedele româneşti din epocă. Piesa de 250 de lei, din argint, primeşte, pe revers, o discretă grilă legionară şi inscripţia „Totul pentru ţară” pe muchie. Înlăturarea Gărzii de Fier de la putere, în ianuarie 1941, a dus la topirea imediată a acestor monede, care practic nu fuseseră puse încă în circulaţie.
Intrarea României în război de partea Axei şi trecerea Prutului pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord sunt ilustrate, numismatic, pe reversul piesei de 500 de lei, din argint, din 1941. în centru este înfăţişat Voievodul Ştefan cel Mare într-o atitudine pioasă, imagine înconjurată de inscripţia: „Moldova lui Ştefan în veci a României”. Aversul monedei poartă efigia Regelui Mihai, realizată de Ioana Bassarab într-o manieră modernă, deosebit de reuşită.
Penuria de metal (în special nichel şi cupru), destinat fabricării armamentului, are repercusiuni şi asupra baterii de monedă. între anii 1941-1944, sunt emise monede din zinc, de 2, 5 şi 20 de lei, şi din fier placat cu nichel, de 100 de lei. Totuşi, situaţia Băncii Naţionale este înfloritoare. Petrolul şi grânele livrate de români Germaniei erau plătite în aur şi aşa se face că rezervele de metal preţios ale BNR au crescut considerabil în anii războiului, de la 13,5 la 24,5 vagoane – aur.
Bancnotele de 500, 1000, 2000 şi de 5000 de lei din această perioadă sunt elegante, decorate cu alegorii cu subiect agrar-pastoral, continuându-le pe cele dinainte de 1940. Elementul de siguranţă constă de obicei într-un filigran cu efigia împăratului Traian.
Aflată într-o situaţie dificilă şi obligată la despăgubiri uriaşe de război, România, se confruntă, în 1946 şi, mai ales în 1947, cu o inflaţie galopantă. În 1946, au fost emise bancnota de 5.000.000 de lei şi moneda de 100.000 de lei, acestea fiind însemnele monetare cu cel mai mare nominal din istoria României.
Stabilizarea monetară din 15 august 1947 a pus capăt acestei situaţii. Măsura a avut şi un pronunţat caracter politic, „anti-burghez”, deoarece fiecare cetăţean a putut schimba în lei noi (1 leu nou = 20.000 de lei vechi) doar o sumă limitată. Pe străzile oraşelor, se puteau vedea scene desprinse parcă dintr-o piesă de teatru avangardist: saci plini cu bancnote erau aruncaţi pur şi simplu la gunoi.
Monedele metalice bătute după 15 august 1947 (valori de 50 de bani, 1, 2 şi 5 lei), sunt ceva mai conservatoare şi mai sobre decât bancnotele. Moneda din aluminiu, de 5 lei, este ultima care poartă efigia Majestăţii Sale Regele Mihai. În 1948, va fi printre primele monede retrase din circulaţie şi topite.
La 26 ianuarie 1952, se întreprinde o reformă monetară şi sunt puse în circulaţie noi monede şi bancnote (1 leu nou = 20 lei vechi). Îşi fac loc şi noutăţi de inspiraţie sovietică: piese de 3 bani (1952), de 15 bani (1960), de 3 lei (1963) – valori fără nici o legătură cu tradiţia monetară românească.
Apar pe bancnote muncitorii, ţăranii şi personajele istorice care conveneau doctrinei comuniste: revoluţionarii avant la lettre Tudor Vladimirescu (25 de lei) şi Nicolae Bălcescu (100 de lei). Pe revers: triumful industrializării şi mecanizarea agriculturii.
Noile bancnote, puse în circulaţie după stabilizare, poartă amprenta ideologiei comuniste, devenită oficială, şi prezintă inovaţii de inspiraţie sovietică. De pildă, pe hârtia de 1000 de iei, apare bustul lui Tudor Vladimirescu, menit să sugereze ideea de putere populară şi de revoluţie. Pe bancnota de 100 de lei nu figurează nici un simbol monarhic. Poate de aceea, această bancnotă va circula până în 1952.  Stilului alegoric şi bucolic al personajelor din lumea satelor, înfăţişate tradiţional pe bancnotele româneşti, îi ia locul unul „realist-socialist”, cu ţărani şi cu muncitori vânjoşi şi voluntari.
Sistemul economiei de piaţă este aspru criticat în tratate de economie şi ironizat în „opere" literare.
În România comunistă, noii conducători au înlocuit efigiile regale de pe monede, cu stema republicii (concepută în afara oricăror reguli heraldice) şi cu simbolurile puterii „populare”: secera şi ciocanul, steaua în cinci colţuri, nicovala, sondele şi tractorul.
Până în 1989, banii stagnează. În 1966 BNR umblă la designul banilor şi îl introduce pe Alexandru Ioan Cuza pe „hârtia" de 50 de lei.
Bancnotele din perioada comunistă erau făcute pe o hârtie de o calitate îndoielnică, de la fabrica Letea (Bacău).

După 1989, bancnotele româneşti nu au marcat, ca aspect, o revenire la tradiţiile anterioare anului 1948, ci, mai degrabă, par a le continua pe cele comuniste. Astfel, ele prezintă pe mai departe busturile sau portretele unor personalităţi culturale (Eminescu, Brâncuşi, Iorga etc), care le-au înlocuit pe cele politice (Vladimirescu, Bălcescu, Cuza). Nu se regăsesc însă simboluri ale latinităţii, ale originii daco-romane şi ale tradiţiilor ţărăneşti, care figuraseră neîntrerupt pe bancnotele româneşti emise între 1877 şi 1947.
Nici  monedele postrevoluţionare nu au legătură cu tradiţiile noastre antebelice, ca aspect şi ca simbolistică. Ele prezintă efigii de voievozi (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Brâncoveanu şi Cuza), deşi niciodată, pe aversul leilor româneşti, nu a figurat alt chip decât cel al suveranului din momentul respectiv (domn sau rege). Revenirea la tradiţie s-a manifestat doar prin reinstituirea monedei de 20 de lei (tradiţionalul „pol” românesc) şi prin renunţarea ia valorile de 15 bani şi de 3 lei, de inspiraţie sovietică. Pentru prima dată, apar şi bancnotele din plastic, mai rezistente decât cele din hârtie.
România a pus în circulaţie primele bancnote pe suport de plastic (polimer) în 1999, bancnotele de 2.000 de lei emise cu ocazia eclipsei totale de soare.
Până azi, România e singura ţară europeană care foloseşte bani din plastic. Asemenea bancnote se mai pot întâlni în Asia şi Australia. Cei de la BNR spun că bancnotele de plastic sunt mai rezistente şi mult mai greu de falsificat.
După 1990, moneda românească a cunoscut o inflaţie galopantă, redusă treptat după anul 1998.
Redresarea economică şi stăvilirea inflaţiei fac posibilă, în 2005, denominarea leului, adică tăierea a patru zerouri, astfel încât 10.000 de lei devin 1 leu nou. Măsura adoptării leului “greu” intră în vigoare la 1 iulie 2005. Leii vechi vor circula în paralel cu cei noi până la sfârşitul anului 2006.


Surse: nadusita.ucoz.ru; istoriiregasite.wordpress.com; adevarul.ro; wikipedia.ro